Gelu Voican Voiculescu, fost vicepremier: „Minerii simţeau nevoia să ne ajute“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Personaj central al evenimentelor din 1989 şi 1990, Gelu Voican Voiculescu exclude implicarea conducerii FSN în primele mineriade.

La 20 de ani de la primele mineriade, Gelu Voican Voiculescu dezvăluie care a fost contextul în care „ortacii" au venit să apere Palatul Victoria. La 19 februarie 1990, minerii încearcă să le dea o lecţie celor care i-au deranjat pe noii conducători ai ţării, în frunte cu Ion Iliescu.

Gelu Voican despre o mârşăvie istorică a FSN

Misterele Revoluţiei: Cine sunt complotiştii din WC-ul lui Vasile Milea

Vasile Milea, la sensul giratoriu al istoriei

Lenin şi Milea, „părinţii spirituali" ai Piteştiului

În timp ce Consiliul Frontului Salvării Naţionale se străduia să-şi consolideze poziţia, atât în ianuarie, cât şi în februarie, grupuri ostile noii conduceri au încercat, fără succes, să schimbe puterea. Era perioada în care Nicolae Militaru, fostul ministru al Apărării, omul KGB, fusese schimbat din funcţie.

În acel moment, la conducerea Armatei se afla Victor Atanasie Stănculescu, cel care îl urcase pe Ceauşescu în elicopter, la 22 decembrie 1989. În februarie '90, atât Armata, cât şi Ministerul de Interne erau într-o situaţie delicată. Pe acest fond, chiar dacă tentativa de ocupare a Palatului Victoria fusese dejucată, minerii din Valea Jiului au venit în Capitală pentru a se erija în apărătorii noii democraţii.

„Adevărul": Să vorbim puţin despre mineriada din februarie 1990. A urmat după un atac asupra Palatului Victoria. Care au fost cauzele acelor evenimente?

Gelu Voican Voiculescu: Eu, într-adevăr, purtam un automat la mine. Era, dacă vreţi, un fel de teribilism, pentru că îmi plăcea modelul respectiv. În principal, eu am refuzat să am gărzi de corp, întrucât consideram că e o formă de a fi supravegheat şi ţineam să se ştie că sunt înarmat, ca o formă de descurajare. Nu făcusem trageri speciale, vă daţi seama că, până aş fi tras piedica sau aş fi armat, eram rănit, eram mort. Dar aceste lucruri nu se ştiau şi era o oarecare tactică de-a mea. Şi, în general, mergeam cu arma asta şi puneam canadiana peste ea, nu umblam aşa ostentativ, ca să fac pe Che Guevara.

Eram în maşină, o aveam în spate, pe canapea, alături de mine. Şi Gabriela Adameşteanu urla: „Filmaţi-i arma!" Eh, mi-a văzut asta arma. Deja la 18 februarie era adunată mulţimea. Eu am intrat după episodul ăsta care nu m-a stingherit foarte mult. Şi uşor-uşor, fiind duminică, am văzut că se îngroaşă gluma şi că sporeşte numărul manifestanţilor. Petre Roman şi Ion Iliescu erau plecaţi, în Guvern eram doar eu şi Mihai Drăgănescu, eu chiar locuind în cabinet. Şi atunci s-a produs un atac masiv asupra clădirii Guvernului, s-au spart geamurile.

Erau nişte militari în termen, paraşutişti, care au încercat să împingă uşile, să nu le lase să se deschidă. Eu mi-am dat seama şi eram îmbrăcat cu o haină neagră cu glugă. Bineînţeles că am fost recunoscut, am fost luat, târât spre etaj. Sigur că între cei patru care mă ţineau, am aflat pe urmă, erau oameni care voiau să mă apere. Şi, în felul ăsta, loviturile le-am încasat mai greu, fiindcă erau peste capul celor patru oameni care mă ţineau de mâini şi mă încadrau. Şi am fost dus în balcon, de unde au vrut să mă arunce. Şi erau vreo şase metri. Şi am început să mă lupt cu oamenii, proptindu-mă cu picioarele în balustradă.

Vă vedeaţi „zburând" peste balcon?

Salvarea mea a venit din partea unui reporter elveţian care striga în franceză şi care filma cu camera de luat vederi. Cei mai mulţi dintre aceşti insurgenţi, care erau şi ţigani, din dorinţa de a fi filmaţi, s-au întors cu spatele la balcon. Când m-am întors şi eu, am recunoscut un cunoscut de-al meu, geolog, plecat în 1972 din România, care acum era venit ca reporter elveţian. Ne-am făcut nişte semne discrete şi, în momentul ăla, un paraşutist m-a dezarmat pentru că aveam un Browning mic.

Eu aveam un brâu, şi acolo aveam un Browning de calibru mic. Dar le-a arătat că mi-au luat arma. Şi atunci m-au târât. Voiau să meargă cu mine la cabinet. Şi iarăşi am trecut prin toată această busculadă cu lovituri, unele extrem de violente. Nu ştiu cine erau cei care mă loveau. Aveau nişte manifestări sălbatice şi erau într-o surescitare cu totul nefirească. Nu vorbeau deloc.

Au intrat în cabinet şi au devastat acolo. Nu au găsit nimic de care să se lege. Până la urmă a venit actualul general Mircea Chelaru cu nişte trupe. Cu mare întârziere s-a încercat să se restabilească ordinea, să fie evacuaţi insurgenţii, dar după ce făcuseră praf o grămadă de lucruri. Totul pe un stil haotic, fiindcă nici ei nu erau foarte coerenţi în toate declaraţiile lor. Nu pot spune că aveau strict ceva cu mine, dar pe mine mă găsiseră. Mihai Drăgănescu a plecat cu un lift, la un moment dat, la un nivel la care nu era acces. Clădirea aia e o clădire specială: în afară de lifturi, pe scări se ajunge foarte complicat şi trebuie să cunoşti bine. Deci n-au mai avut acces de la etajul doi în sus.

„Totul era greu de ţinut în mână"

Situaţia s-a liniştit la un moment dat...

Pe urmă s-a redresat situaţia şi insist aici, ca să înlăturăm orice fel de interpretări tendenţioase. Avem cel mai bun exemplu că noi, noua putere, ne feream ca de dracu' de apariţia minerilor, în urma experienţei şi consecinţelor înregistrate la 28 ianuarie, iar la 19 februarie sunt înştiinţat că 20.000 de mineri urmează să vină, în condiţiile în care ei îşi arogau această autoritate morală de a fi un fel de precursor, de a fi avangarda clasei muncitoare. Îşi permiteau iniţiative şi erau foarte operativi.

Deci, pentru ei nu era o problemă să sechestreze garnituri de trenuri pentru că toată chestiunea de autoritate era laxă, nimeni la nivelul structurilor statului nu mai avea curajul să facă uz de autoritate pentru că se temea de consecinţe. Poliţia păţise ce păţise, îi vedea pe ăia ce forţă au, Armata - la fel. Dimpotrivă, lumea mai degrabă se angaja într-o fugă de răspundere şi într-o împrăştiere a răspunderii. Totul era greu de ţinut în mână. Noi înşine nu puteam să facem uz de forţa personală a personalităţii, a cuvântului. Totul era într-un fel de largheţe democratică în care nu mai puteai să ţipi la un subordonat. Pe urmă, încet-încet, lucrurile au reintrat în normal.

image

Ion Iliescu şi Petre Roman, victorioşi în 1990

18-19 februarie 1990

Mineriada din 19 februarie 1990 a fost precedată de o manifestaţie anticomunistă. La 18 februarie, mai mulţi protestatari au pătruns în clădirea Guvernului, forţele de ordine fiind nevoite să intervină pentru a împrăştia masele de oameni scăpaţi de sub control. Motivând că au văzut la televizor ce se petrece în Bucureşti, minerii din Valea Jiului au năvălit în Capitală în dimineaţa de 19 februarie 1990. Acţiunile ortacilor nu au fost violente în februarie 1990, pentru că atât sediul Guvernului, cât şi Piaţa Victoriei erau sub controlul Armatei, şi nu al demonstranţilor, aşa cum se întâmplase cu o zi înainte.

„Nu ştiam cum să mai întărim Opoziţia!"

Unde eraţi în momentul în care aţi aflat că vin minerii din Valea Jiului?

La 19 februarie, dimineaţa, eram la Guvern. Am fugit imediat la CPUN, la Mitropolie, am întrerupt şedinţa care era şi am anunţat. Toată lumea a fost consternată. Asta era dovada adevăratei atitudini a noastră faţă de acest gen de manifestări. Şi Iliescu, şi Roman, care se aflau acolo, au spus că trebuie să facem ceva, să-i oprim. Şi am zis că mă duc eu.

Armata să-mi dea un elicopter, că mă duc acolo. Ca să nu se spună că mă duc doar eu, am făcut o echipă cu reprezentanţi din tot spectrul politic. Au fost Cazimir Ionescu, Florin Bădinici, Radu Ciuceanu şi încă nişte persoane. Am mers cu două elicoptere. Pe loc, imediat, de acolo. Deasupra Petroşaniului, când am ajuns, două garnituri supraîncărcate cu mineri. Plecaseră către Bucureşti. Am mers în oraş, am găsit vreo 20.000 de oameni strânşi, le-am vorbit, ei ne-au oferit pâine, erau discuţii.

Au fost mari parlamentări, în care fiecare reprezentant şi-a făcut numărul şi a avut un discurs mai percutant sau mai puţin influent asupra mulţimii. În orice caz, oamenii s-au simţi măguliţi că s-a venit la ei şi că au fost băgaţi în seamă, că li s-a vorbit şi au acceptat să renunţe, să nu mai vină. Ei având mereu chestiunea asta: „E limpede, noi facem ordine. Dacă dumneavoastră, care ne-aţi scăpat de comunism, sunteţi în pericol, noi venim". Şi noi spuneam: „Domnule, nu e bine, staţi liniştiţi, vă cerem noi, vă chemăm, nu e cazul acum..." Era foarte greu să-i convingi.

Cum aţi controlat situaţia?

Am zburat repede înapoi şi am ajuns înaintea trenurilor. Am venit la Palat, ăia au ajuns abia pe la şase seara şi au fost primiţi de la gară. Au venit la Piaţa Victoriei şi acolo s-a ales un grup de reprezentanţi. Lângă noi erau şi reprezentanţii altor partide. De la ţărănişti era un domn, Lup. Şi au început discuţiile cu minerii. Că uite ce s-a întâmplat, că nimeni nu a vrut să atace. Ei spuneau: atac asupra Guvernului. Noi le-am spus că nu forţele politice, că elemente dezordonate. Realitatea e că nici până astăzi nu ştiu cum a funcţionat. Nimeni nu a organizat o comisie de anchetă, o acţiune. Erau oameni de stradă, tineri bătăuşi, oameni de execuţie, dar pe mine mă interesează cine a ticluit povestea, cine a mobilizat, cine le-a dat directive, ce s-a urmărit.

N-a revendicat nimeni acţiunea?

Nu, nimeni. Tot felul de turbulenţi au fost. În dezordinea aia încă prelungită, foarte mulţi erau atraşi să vadă, de curiozitate. Pe mine mă interesează unde s-a plănuit, cu ce intenţii s-a făcut, care erau obiectivele. Voiau să răstoarne Guvernul atunci, de ce duminica? De unde a plecat? Ce mijloace s-au folosit pentru a-i mobiliza? Ceva concludent nu s-a făcut.

Dar minerii de cine erau conduşi atunci?

Erau tot felul de lideri. Şi ingineri. Cozma n-a fost. Fiecare lucrează absolut sub comanda unui responsabil. Nu se poate altfel. Sunt foarte disciplinaţi, au un spirit de corp, reprezintă într-adevăr un corp profesional, o breaslă care îşi ascultă liderii. Ei au o cu totul altă organizare decât restul salariaţilor.

image

Corneliu Coposu (stânga) şi Radu Câmpeanu au ales calea dialogului politic

„Minerii ascultă numai de ai lor"

O masă uşor manevrabilă.

Nu foarte uşor, dar ei ascultă, răspund la comandă. E o ierarhie, e ceva care e diferit. Altfel, viaţa şi munca în subteran nu ar fi fost posibile. Şi noi n-am stat atunci să ne batem capul: cine, cum. E limpede că ei simţeau nevoia să sară în ajutor. De aceea anticipez şi pentru momentul de mai târziu că atunci când au văzut că televiziunea este ocupată şi că s-a produs debandada aceea din 13 iunie, cu atacuri grave, incendierea MAI, s-au decis. Domnule, devastarea Poliţiei, nu era o joacă... Nu trebuia nimeni să dea telefon să spună: „Veniţi!" Încă o dată. Sunt oameni care nu sunt la comanda altora.

Ei ascultă numai de-ai lor. Şi atunci e foarte plauzibil ca ei să vină şi să facă tot ce au făcut. Fără ca noi să fi avut vreun rost în chestia asta. Eram câştigători în proporţie de 67%, Iliescu avea 85%, eram mult prea mulţumiţi şi prea stăpâni pe situaţie. Ce interes aveam, când la 14 iunie trebuia să fie deschiderea solemnă a primului Parlament ales ca lumea? Şi noi, puterea, să ne facem singuri jocuri din astea, să-i punem pe unii să vină să atace, să distrugă Opoziţia pe care noi nu ştiam cum s-o mai întărim. Noi eram conştienţi că fără Opoziţie nu eram credibili. Mai ales în Occident, democraţia presupune respectul, existenţa şi acţiunea Opoziţiei.

Acest binom trebuie să fie funcţional. Sub nicio formă noi nu puteam gândi ca acum, înainte de deschidere, să devastăm şi să incendiem. Eram prea puternici ca să fie nevoie să lovim Opoziţia. Era destul de mică şi aşa.

Totuşi, dumneavoastră, ca putere, aţi fost generoşi cu minerii. Au fost printre primii care au beneficiat de sporuri salariale consistente.

N-am fost generoşi într-un mod premeditat. Noi, sincer, apreciam minerii. Erau oamenii care au îndrăznit primii să-l atace pe Ceauşescu, următorii fiind braşovenii, la 15 noiembrie 1987... Asta a fost.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite