Ceauşeştii la percheziţie

În sediul Miliţiei din Târgovişte, soţii Ceauşescu au fost supuşi primei percheziţii corporale de după fuga din sediul CC al PCR. Aveau asupră-le diverse obiecte, nu însă şi arme. Revoluţionarul care l-a enervat pe Nicolae Ceauşescu era furios pe regimul care-i provocase mari necazuri.

Fuga soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu se apropie de sfârşit. După cinci ore şi 36 de minute de la decolarea elicopterului prezidenţial de pe sediul CC al PCR, ei ajung în sediul Miliţiei Judeţene Dâmboviţa. E 22 decembrie 1989, ora 17.45, şi peste Târgovişte s-a lăsat întunericul. Dar pe străzile oraşului, strigătele de victorie anunţă căderea dictaturii.

Pentru Ceauşeşti urmează un nou calvar, de 45 de minute. Cei doi sunt percheziţionaţi şi luaţi la întrebări de un personaj-surpriză: tapiţerul Ilie Ştirbescu, un bărbat care, la 46 de ani, se manifestă ca lider al revoluţionarilor pătrunşi în sediul Miliţiei.

Livada distrusă şi casa demolată

Când s-a hotărât să meargă la Revoluţie, Ilie Ştirbescu era mânat de la spate de nemulţumiri profunde. „Pe 22 decembrie eram tare supărat. Vindeam lemne de foc din livada pe care mi-o doborâseră buldozerele în '89.

Avusesem pomi fructiferi - meri, peri, nuci, cireşi - pe 6.000 de metri pătraţi, dar buldozerele trimise de activul de partid din judeţul Dâmboviţa i-au pus la pământ. În dimineaţa de 22 decembrie eram acasă când a venit «nenea» de la Titu, cu un tractor. Voia să cumpere lemne. Ne-am înţeles.

Am mers cu copiii la Valea Voievozii, cam la 4,5 - 5 kilometri de Târgovişte, să-i încărcăm lemnele. Când ne apropiam de sfârşit, nenea ăla de la Titu zice: «Am întâlnit vreo 50 de tancuri care se îndreptau spre Bucureşti. Oare ce s-o întâmpla?». Eu îi spun: «Am ascultat la radio, la «Vocea Americii», şi e revoltă mare la Timişoara. Se încearcă înăbuşirea ei. E foarte grav».

Copiii au tras cu urechea. S-au grăbit să încarce lemnele în tractor. Au zis: «Tată, noi nu mai stăm, îi dăm drumul acasă». Eu a trebuit să mai rămân să închid gospodăria, să dau mâncare la animale. M-am îndreptat pe jos spre casă. În sat, în Valea Voievozii, mă opreşte un cetăţean. «Băi, nenică, vino repede aici, să vezi că Ceauşescu a fugit de pe Comitetul Central cu un elicopter
într-o direcţie necunoscută!».

Am intrat în casa lui şi m-am convins la televizor despre ce este vorba. Apoi a început să mi se plângă că n-avea medicamente pentru fata internată în spital. La plecare mi-a oferit şi un pahar de vin".

Ilie Ştirbescu mai avea un motiv de supărare. „Casa mea din Târgovişte, de pe Calea Domnească, urma să fie demolată în primăvara lui '90. Trebuia să mă fi mutat încă din toamna lui '89 într-un bloc, dar n-avea uşi şi ferestre. Am tergiversat. Ceauşescu voia să sistematizeze, să facă o a doua capitală la Târgovişte. Pe casa mea cu opt camere de locuit, plus dependinţe, îmi dădea 80.000 de lei, baremul maxim. Ce puteai să faci cu banii ăştia?".

La Revoluţie!

„În faţa casei mă aşteptau soţia şi cei patru copii, trei băieţi şi o fată. «Nu veneai mai repede!», mă iau ei. «Gata - zic -, mă îmbrac şi plec în centru, la Palat». Copiii au zis că merg şi ei cu mine. Cel mai mare avea 20, cel mai mic - 13 ani jumătate. Am mers în faţa Palatului Administrativ, unde era Judeţeana de Partid.

Acolo am întâlnit mai mulţi cunoscuţi, colegi care intrau, ieşeau. Eu n-am intrat înăuntru, am privit de jos cum aruncau cărţi, tablouri cu Ceauşescu. Cineva a ieşit pe balcon - ulterior am aflat că se numea Mişu Păun - şi ne-a transmis prin portavoce că a primit o informaţie că Ceauşescu a fost văzut în zona Titu, în zona Văcăreşti şi că acum ar putea fi în Târgovişte. Să mergem de urgenţă să ocupăm sediile Securităţii şi Miliţiei Judeţene, Miliţia Municipală şi Primăria.

Am plecat cu un grup de tineri, majoritatea tineri, până-n 20 de ani. Erau vreo 400-500 de tineri. Am luat-o pe Bulevardul Castanilor către Inspectoratul Ministerului de Interne. Acolo se aflau Miliţia şi Securitatea".

Se apropia de 13.30. Televiziunea trecuse „de partea poporului" de aproape o jumătate de oră. Ilie Ştirbescu surprinde momentul la Miliţia din Târgovişte. „Am fost întâmpinaţi pe scări: «Ce-i cu voi aici? Ce căutaţi?» «Îi căutăm pe Nicolae şi pe Elena Ceauşescu, dacă sunt aici.

Dacă aveţi reţinuţi sau deţinuţi politici, să le daţi drumul». «Nu-i avem nici pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, nici reţinuţi sau deţinuţi politici». «Să ne convingem!»". Şi am intrat.

„Am coborât şi ne-am organizat la etajul I, în biroul inspectorului-şef. Acolo aveam televizor, telefoane, atât cu fir roşu, cât şi unele cu care puteam lua legătura în oraş. A mai venit un val de revoluţionari, dar oameni mai în vârstă, care au avut câte ceva de împărţit cu cadrele de Miliţie şi de Securitate. Au început să le scape câte o palmă, câte un şut, câte una după ceafă. Le săreau caschetele pe jos. Duduiau pe sălile alea şi fugeau.

Locotenentul-colonelul Ştefan Conţ era singurul ofiţer care rămasese acolo. Mai era şi centralistul, nea Mihai, plutonier adj utant".

„Cine sunteţi voi să mă arestaţi pe mine?"

„La ora 17.45, Ceauşeştii au intrat prin spate şi au urcat la etajul 1. Eu eram singur în biroul inspectorului-şef. Soldatul de la uşă mă anunţă: «Veniţi repede, că în camera de alături au intrat Nicolae şi Elena Ceauşescu şi doi domni pe care nu-i cunosc».

Ies din birou şi mă îndrept spre biroul indicat de soldat. Bat la uşă, dau «Bună seara». În încăpere se aflau soţii Ceauşescu şi doi miliţieni care nu aveau grade pe umeri, şi le rupseseră. Erau Enache şi Paise.

Ceauşescu se plânge că a fost trădat. Zice: «Ştiţi şi dumneavoastră ce se petrece la Timişoara?». «Da, ştiu, tovarăşe preşedinte». Între timp, uşa se deschide, apar căpitanul Boboc, locotenent-colonel Conţ şi un revoluţionar, Ionescu Mihai. Ne aşezăm în linie în faţa lor. Ei mai trăgeau cu ochiul pe fereastră, se scanda «Jos comuniştii! Jos dictatura! Jos Ceauşescu!» Stăteau amândoi în picioare şi era o masă mare, neagră, care ne despărţea. Eram în biroul comandantului. Conţ pune mâna la gură şi mi se adresează pe la spatele căpitanului Boboc: «Ce ziceţi, să le facem, aşa, o percheziţie?».

Eu fac semn că da. Ceauşescu observă. «Cine sunteţi voi, mă, să mă arestaţi pe mine? Sunt preşedintele vostru! Secretarul vostru general. Sunt comandantul vostru! Cine sunteţi voi?». «Mă numesc locotenent-colonel Conţ Ştefan de la Miliţia Judeţeană Dâmboviţa. Dânsul se numeşte...»

Dar acela se recomandă: «Căpitan Boboc Ion, de la Unitatea Militară 1378». Conţ continuă: «Dânsul se numeşte, Ştirbescu, dânsul Ionescu, sunt reprezentanţii maselor populare». Ceauşescu rămâne surprins, se uita speriat la noi. Eu salt capul peste căpitanul Boboc, că era mai scund, şi zic: «Treceţi la percheziţie!».

La Nicolae Ceauşescu se duc Paise şi Conţ. La Elena se duce Enache. Intervine Elena: «Pentru ce să-mi faceţi mie percheziţie? Şi soţului...» «Tovarăşa Ceauşescu, să nu aveţi obiecte dubioase asupra dumneavoastră», i-am zis. «Nu am». «Să ne convingem». Ea deschide o geantă în care avea medicamente - atât pastile, cât şi injectabile. Înăutru - o altă gentuţă, mai mică, în care avea ruj, oglindă, pieptăn, fard, ce are de obicei o femeie. La percheziţia corporală, făcută sumar, nu i se găseşte absolut nimic. Nu pistol, nu arme, nu bani, nu buletin.

N-avea nimic. Lui Ceauşescu îi dă Conţ paltonul jos, din palton scoate o agendă, pe care mi-o răsfoieşte în faţă. O răsfoiesc şi eu, nu se vede nimic scris cu ochiul liber. Din haină mai scoate o agendă, mai verifică el pe la guler, să nu aibă o pastilă d-aia, să se otrăvească. Îmi prezintă a doua agendă. Una era cu scoarţe albastre, una cu scoarţe grena. Dintr-una lipseau două file. Nu se vedea nimic scris în ele. La percheziţie i-am mai scos o batistă, două stilouri, avea un ceas, s-a uitat la el, l-a pus pe masă, i l-am dat înapoi. A mai fost ceva de mărimea unei brichete, de culoare maro. Era aşa, sculptată. Eu la început am crezut că e o brichetă. Bănuiesc că era un fel de emiţător, ca să ştie cineva punctul unde se află ei în orice moment".

„Cine mai eşti şi tu?"

Ilie Ştirbescu îşi continuă mărturia. „Apare maiorul Mareş, de la UM 01378. Intră, dă «Bună seara», i se răspunde. El nu ştia că noi i-am făcut percheziţie. Se adresează, cu gândul să-l liniştească: «Tovarăşe preşedinte, să ştiţi că noi vă asigurăm protecţia». Noi, adică Armata. Ceauşescu, furios: «Dar cine mai eşti şi tu?». Mareş era îmbrăcat în ţinută de război. «Mă numesc maiorul Mareş Ion de la Unitatea 1378». Nu i-a mai spus şi că e secretarul de partid al unităţii sale. A luat loc între noi, iar Conţ ne-a zis: «E bine să ne mutăm în camera de alături, că acolo avem un telefon cu fir direct, să putem să luăm legătura cu unitatea militară».

Am căzut cu toţii de acord şi ne mutăm din biroul comandantului Dureci în biroul adjunctului său. Îl poftesc pe Ceauşescu pe un fotoliu, pe Elena pe un fotoliu, eu cu Enache stăm pe o canapea, pe colţul biroului se aşază Paise, la fereastră merge Ionescu. La uşă rămân Conţ, Boboc şi Mareş cu misiunea să ia legătura cu unitatea militară, să nu mai permită intrarea manifestanţilor în sediu şi să pregătească o maşină pentru escortă. Uşile se blocau pe interior cu nişte fiare. Aveau grilaje".

Urmeză un dialog tensionat între Nicolae Ceauşescu şi Ilie Ştirbescu, relatat de tapiţerul revoluţionar şi confirmat, de-a lungul timpului, de ceilalţi martori oculari. Vom prezenta acest dialog în ziarul de mâine.

Înapoi în oraş

Plecaţi din câmp, de la Răţoaia, la lăsarea întunericului, soţii Ceauşescu şi însoţitorii lor, miliţienii Constantin Paise şi Ion Enache, au ajuns în Târgovişte la ora 17.45.

Mâine în „Adevărul" „Ia spune, mă, ce sate am demolat eu?"