Adevarul.ro

Pentru siguranţă, soţii Ceauşescu nu erau duşi la WC, în UM 01417 Târgovişte. Pentru problemele fiziologice, ei foloseau un bidon de plastic, la adăpostul unei perdele, chiar în camera în care dormeau. Dacă nu erau aduşi de la Miliţie pe o rută ocolitoare, dictatorii puteau fi linşaţi de revoluţionari.

În decembrie 1989, Dorian Dobriţa era militar în termen la UM 01417 Târgovişte, unitatea condusă de colonelul Andrei Kemenici. Avea 19 ani şi gradul de caporal. Era de loc din Bengeşti-Ciocadia, judeţul Gorj. Destinul avea să-l ducă în situaţii cu încărcătură istorică.

„Ceauşeştii erau la un metru de mine"

Dorian Dobriţa a fost martor la aducerea soţilor Ceauşescu în cazarmă. „Pe 17 decembrie, seara, după ce a fost dată alarma, am fost chemat la comandantul garnizoanei, colonelul Kemenici. M-a numit garda lui de corp. Din acel moment, am stat permanent în preajma lui.

Când era în birou, de unde conducea operaţiunile, eu stăteam pe holul principal, în faţa biroului comandantului.

Vineri seara, pe 22 decembrie, în jurul orei 18.00, colonelul Kemenici a părăsit unitatea şi mi-a ordonat ca nimeni să nu intre în birou înainte de a se întoarce dânsul. Eu am rămas acolo, cu păturile puse-n geam, cum se face la alarmă. Ne aflam în stare de război, cu indicativul «Radu cel Frumos».

Ferestrele Comandamentului dădeau spre Bulevardul Castanilor, pe unde treceau revoluţionarii, dar de unde ne era teamă că vor ataca teroriştii. În jur de 18.30, în cazarmă a intrat un Aro. Am auzit motorul, au oprit. Au coborât câteva persoane, dar nu ştiam cine sunt. Era întuneric beznă. Au deschis uşa, au intrat în clădire, iar în acel moment cineva a zis: «Aprindeţi luminile!». Atunci i-am văzut pe Ceauşeşti. Erau la un metru de mine. Am simţit un şoc. Am dat din cap, în semn de salut".

Pe lângă feţele cunoscute - de la Armată (maiorul Mareş, căpitanul Boboc) sau de la Securitate (colonelul Dinu), caporalul Dobriţa a remarcat şi un necunoscut, pe care-l caracterizează astfel: „unul de la Miliţie, slăbuţ, cu mustaţă". Era plutonierul Constantin Paise, cel care nu se despărţise de Ceauşeşti în ultimele 3 ore şi 45 de minute, de când îi luase de la Centrul pentru Protecţia Plantelor.

Paise avea să rămână alături de cei doi dictatori până în ultima clipă a vieţii lor. Nu mai conta că este miliţian şi că se afla într-o cazarmă a Armatei. Important era că, în orele petrecute pe străzi şi în pustietate, reuşise să le câştige încrederea celor doi fugari. Atât de mult se apropiase de ei, încât avea să doarmă întins la picioarele lor, pe patul dublu rezultat din lipirea a două paturi militare de oţel...

Paise, Dinu, Boboc, Stoica, Bumb, Dobriţa

După ce au privit nedumeriţi în jurul lor, Nicolae şi Elena Ceauşescu au intrat în dialog cu militarii aflaţi prin preajmă. Povesteşte Dorian Dobriţa: „El a întrebat: «Ce facem? Ce se întâmplă?», ceva de genul ăsta. Şi i s-a spus: «Tovarăşe preşedinte, vă asigurăm paza şi protecţia». Deci, nu că sunt prizonieri sau nu ştiu ce...

I-a preluat locotenentul-major Iulian Stoica şi i-a dus la Biroul Servicii. Îl ajuta un soldat, Ioan Bumb, căruia puţin mai târziu i-am luat eu locul, pentru că intrase în panică. Începuse să se tragă. Stoica mi-a cerut ajutorul, i-am spus că doar dacă e de acord şi Kemenici. Au vorbit pe hol, s-a rezolvat. Am rămas eu cu Stoica. El avea în pază o uşă, eu o uşă. În interiorul biroului au stat mai întâi Dinu şi Paise. Apoi, a ieşit Dinu şi a intrat Boboc, care a rămas până la sfârşit".

Să fixăm „piesele": în primele ore, Ceauşeştii împărţeau aceeaşi cameră cu un colonel de Securitate (Gheorghe Dinu) şi cu un plutonier de Miliţie (Constantin Paise). Ulterior, Dinu a fost înlocuit cu un căpitan de Armată (Ion Boboc). Toţi trei - şi Dinu, şi Paise, şi Boboc - se aflaseră în maşina Aro cu care fuseseră aduşi Ceauşeştii în unitate.

Dobriţa explică şi cât de înarmate erau cele două gărzi aflate pe hol, la uşa Ceauşeştilor: „Eu aveam pistol-mitralieră, iar locotenentul-major Iulian Stoica avea mitralieră cu tambur. Şi aveam multă muniţie. Lăzi cu cartuşe, încărcătoare pregătite. Aveam misiune specială, trebuia să rezistăm".

Bidonul de plastic din camera de dormit

Dorian Dobriţa spune că, de la intrarea în cazarmă, soţii Ceauşescu au intrat într-un program de cazarmă, ca soldaţii: „Când aveam noi deşteptarea, aveau şi ei. Primeau gustarea ca noi, inclusiv gustarea de la ora 10.00. Erau în program cu noi".

Programul avea să fie dat peste cap doar de ieşirile Ceauşeştilor, cu camionul militar sau cu TAB-ul, în dispozitivul de luptă aflat în spatele Comandamentului, până la şoseaua de centură care despărţea cazarma de Combinatul de Oţeluri Speciale. Era un câmp imens, gardat cu baterii antiaeriene.

În cele trei zile cât Nicolae şi Elena Ceauşescu au stat în unitatea militară din Târgovişte, ofiţerii şi subofiţerii care au venit în contact cu ei li s-au adresat respectuos, ca unui şef de stat şi soţiei sale. „Le-am vorbit frumos, cu «Tovarăşe preşedinte» şi «Tovarăşa Ceauşescu»", spune Dorian Dobriţa.

Viaţa reală nu mai semăna însă câtuşi de puţin cu cea a unor înalţi demnitari. Hrana sărăcăcioasă, încăperea austeră şi igiena precară îi făceau pe Ceauşeşti să se considere mai degrabă prizonieri. Erau oarecum mulţumiţi că sunt păziţi, să nu li se întâmple ceva rău, dar apoi descopereau crunta realitate: îşi făceau nevoile într-un bidon de plastic, în camera în care dormeau.

Bidonul se afla după o perdea, cam la câţiva metri de patul în care dormeau. Paise şi Boboc ieşeau, pe rând, şi duceau bidonul la WC-ul din capătul holului. „Pe ei nu-i duceau la WC din motive de siguranţă, probabil. Să nu apară probleme", crede caporalul de atunci, Dorian Dobriţa, cel care stătea de pază la uşă alături de locotenentul-major Iulian Stoica.

„Dacă vine un ARO alb, lăsaţi-l să intre!"

Primirea în cazarmă a soţilor Ceauşescu este descrisă în amănunt de Ion Ţecu, cel care în 1989 avea gradul de maior şi care, din împuternicirea colonelului Kemenici, a făcut oficiile de gazdă.

„Pe 22 decembrie, pe la ora 17.30, Kemenici i-a trimis pe Mareş şi pe Boboc la Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne, să-l contacteze pe Dureci sau pe Conţ de la Miliţie. Pe la 18.10, Mareş mă sună şi-mi spune că soţii Ceauşescu sunt acolo.

Între timp, Kemenici a primit un telefon de la Palat. Era anunţat că un grup masiv de demonstranţi au plecat de la Palat spre sediul Miliţiei. Dându-şi seama de pericol, Kemenici mi-a zis să rămân în unitate să organizez primirea celor doi, iar el va ieşi în faţa demonstranţilor pentru a-i potoli. Am evacuat parterul comandamentului, am stins luminile, am pus pază la intrări şi la ieşiri, am vorbit la Punctul de Control de la poartă: «Dacă vine un Aro alb, lăsaţi-l să intre!»".

Păcăleala lui Kemenici

Andrei Kemenici, comandantul de atunci al UM 01417 Târgovişte, redă pericolul care-i păştea pe Ceauşeşti dacă erau aduşi la unitate cu camionul militar.

„Am luat un camion cu soldaţi să ies în întâmpinarea Aro-ului care-i aducea pe cei doi. Aflasem că de la Palat au plecat demonstranţi care, aflând că Ceauşeştii sunt la Inspectoratul M.I., erau hotărâţi să-i linşeze. Pe bulevard se apropiau manifestanţii, dezlănţuiţi... Am accelerat, iar de la Inspectorat am aflat că maşina cu soţii Ceauşescu plecase spre unitate pe un traseu ocolitor.

M-am întors la unitate, dar intrarea acesteia era ocupată de revoluţionari, care forţau pătrunderea în cazarmă. Îl voiau pe Nicolae Ceauşescu. Ei aflaseră deja că Ceauşeştii fuseseră preluaţi de Armată. Când m-au văzut, recunoscându-mă, au avut impresia că în acel camion, printre soldaţi, sunt ascunşi cei căutaţi.

Am oprit, am debarcat militarii din caroserie şi le-am dat voie să controleze. S-au convins, iar eu le-am spus că procedează foarte bine, că aşa trebuie să se manifeste şi în continuare, pentru că Nicolae şi Elena Ceauşescu nu sunt încă prinşi şi avem nevoie de ajutorul lor pentru a nu-i scăpa. Am fost crezut, iar demonstranţii s-au reîntors la Palat", povesteşte Kemenici în cartea „Ceauşescu la Târgovişte", autor Viorel Domenico.

„Să nu executaţi ordinele lui Guşă! E un trădător!"

La scurt timp, maiorul Ţecu a dat ochii cu „musafirii". „Cât Kemenici era plecat, Mareş a sosit cu cei doi. În maşină mai erau Paise, Boboc şi Dinu. Am tras Aro în faţa intrării principale a Comandamentului, am dat ordin soldaţilor (circa 20) să se întoarcă cu spatele la Comandament şi cu faţa spre bulevard, să observe orice mişcare din afara cazărmii. (În realitate - pentru a nu-i vedea pe cei doi!)".

Ion Ţecu redă şi dialogurile care au avut la coborârea pasagerilor. „Din spatele Aro-ului, Nicolae Ceauşescu a deschis uşa şi m-a întrebat: «Unde mă găsesc?». I-am răspuns: «Sunteţi într-o unitate militară şi vă vom asigura paza şi apărarea». «M-a luat Armata, deci», a zis el. A vrut să coboare, dar ea n-a vrut: «Eu, nu... ce caut eu într-o unitate militară?». Tocmai atunci venea o coloană de demonstranţi pe bulevard, dinspre gară. Claxoane, lozinci, «Ole, ole, Ceauşescu nu mai e» etc.

El, speriat: «Dă-te, dragă, jos, că suntem în siguranţă!». I-am dus în biroul lui Kemenici. M-am prezentat, iar el: «Unde-i comandantul?». «Are probleme cu demonstranţii, s-a dus să-i liniştească...» «Voi ce aveţi de gând?». «Să vă apărăm!». «Ce ordine executaţi voi? Ale cui?». «Ale comandanţilor noştri superiori». «Bine, bine, dar ale cui?». «Ale tovarăşului general Guşă», mi-a venit atunci în cap, ştiind că Milea nu mai e, iar al doilea în ierarhia militară era Guşă. Atunci, revoltat, Ceauşescu a spus: «Să nu executaţi ordinele lui Guşă! E un trădător, la Timişoara nu mi-a executat ordinele. N-a fost în stare să stăpânească situaţia. A trădat. Executaţi numai ordinele lui Stănculescu, el este ministrul vostru, am semnat decretul de numire azi-dimineaţă»."

„Dacă i-ai văzut, îi aperi!"

Maiorul Ţecu intră în acţiune. „Erau obosiţi, în biroul lui Kemenici nu erau condiţii de odihnă, era un singur pat. I-am dus în biroul ofiţerilor cu intendenţa, aflat perete în perete cu cel al lui Kemenici. Pe hol, s-a deschis uşa de la ofiţerul de serviciu şi i-am văzut capul lui Iulian Stoica. După ce i-am lăsat la Logistică, cu Dinu, Mareş şi Boboc, m-am întors şi l-am chemat pe hol pe Stoica. Îl întreb: «Ce-ai văzut?». «Am văzut ceva...» «Vino după mine!», şi am deschis uşa biroului în care se aflau cei doi, arătându-i. «Aoleo, ce ne facem?!», a spus, speriat. «Dacă i-ai văzut, îi aperi!

Ia-ţi armament, muniţie şi te postezi la uşa lor. Nu intră şi nu ies decât cei care sunt acolo şi Kemenici. Nu-i mai vede şi nu află nimeni că sunt în unitate!». «Am înţeles», a zis Stoica".

Din acel moment, pentru locotenentul-major Iulian Stoica începeau trei zile şi trei nopţi irepetabile. Trei zile şi trei nopţi în care viaţa şi moartea se întretăiau la tot pasul, bântuind oriunde îi ascundea pe Ceauşeşti: în camionul militar, în TAB sau în dormitorul improvizat în Comandament.

„Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!"

Iulian Stoica a descris acele clipe în cartea „Ceauşescu la Târgovişte". „La venirea Ceauşeştilor în unitate, eu am primit de la maiorul Ţecu misiunea de a-i păzi din afara uşii. Eram pe hol, în dreptul uşii care dădea în biroul unde fuseseră cazaţi. Kemenici nu venise încă de la Inspectoratul M.I., când Ceauşescu îşi exprimase insistent dorinţa de a vorbi cu comandantul: «Să vină comandantul... Eu trebuie să vorbesc cu comandantul...»

Când îl văd pe Kemenici intrând în Comandament, îi raportez acest lucru. Dar el: «Lasă-mă, măi tovarăşe! N-am eu timp de asta...» S-a dus în biroul unde-l aşteptau Dinu, Mareş şi Ţecu. Ceauşescu insista însă să fie chemat comandantul. În sfârşit, după vreo două-trei ore, Kemenici acceptă întrevederea. Îi deschid uşa, iar el, din prag, ia o poziţie impecabilă de drepţi, salută şi se prezintă: «Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem! Sunt comandantul unităţii».

A închis uşa după el, iar eu am înlemnit. Se prezentase de parcă nimic nu se întâmplase, de parcă venise să primească ordine. Din acest moment am început să-l suspectez, mă gândeam că e de partea lui! Ulterior mi-am mai revenit, întrucât, deşi Ceauşescu îl mai chemase de câteva ori, Kemenici a refuzat categoric să se prezinte".

Între ofiţerii din cazarma colonelului Kemenici apăreau bănuieli periculoase. Bănuieli care în zilele următoare aveau să atingă cote catastrofale.

Mâine în „Adevărul" :Şi Ceauşescu, şi Iliescu mizează pe Stănculescu!