Ligia Deca: „Lumea a închis ochii în privinţa calităţii universităţilor private“

Ligia Deca, șefa Secretariatului Bologna, preluat în iulie 2010 de România, explică pentru „Adevărul“ cum stăm la învăţământul superior. Recunoaşterea diplomelor studenţilor care învaţă în străinătate este extrem de birocratică, iar acest lucru durează în multe cazuri luni în șir.

Sistemul Bologna, care presupune crearea ciclurilor de învăţământ superior - licenţă, master, doctorat, e în vigoare deja de 5 ani. În România a produs o îmbunătăţire a calităţii educaţiei superioare?

Formal, stăm bine. Adică, în împărţirea studiilor superioare pe cele trei cicluri de care vorbeaţi. La nivel de legislaţie şi de punere în practică a sistemului creditelor de studii am bifat de asemenea cam tot ce trebuia. Dacă formal stăm bine, când vine vorba de conţinut, situaţia se schimbă.Deocamdată, universităţile din România nu asigură accesul tinerilor din toate categoriile sociale la învăţământul superior, dar nici mobilitatea, învăţarea pe tot parcursul vieţii, învăţământul centrat pe student, întărirea legăturii dintre cercetare şi învăţământ superior nu sunt în regulă. De asemenea, la noi încă există dificultăţi de înţelegere a autonomiei universitare. Nu e clar nici cum vor universităţile să-şi asigure finanţarea pe termen lung ori dacă au vreo strategie, măcar pentru următorii ani, privind îndeplinirea angajamentelor referitoare la calitatea învăţământului luate prin Procesul Bologna.

Un angajament se referă la mobilitatea internă a studenţilor. Cum stăm în această privinţă?

Nu prea bine. Ştiu că în ultima vreme au existat nişte iniţiative de pionierat, dar ele sunt singulare. Paradoxal, mobilitatea externă este mai avantajată. Există chiar un soi de spirit de competiţie universitară prost înţeleasă în plan intern, care îngreunează mult mobilităţile interne. Procesul Bologna îţi dă de fapt uneltele cu care tu să poţi să facilitezi orice fel de mobilitate în orice sens ar fi ea: ECTS (European Credit Transfer System), DS (Diploma Supplement), cadrul calificărilor.

Creditele obţinute de studenţi în alte sisteme nu sunt recunoscute de multe ori, iar tinerii întâmpină probleme dacă urmează anumite programe de studii. În momentul în care un student a acumulat un anumit număr de credite, şi este clar că programul urmat este comparabil cu altele, mi se pare anormal să i se spună că desenul tehnic pe care l-a făcut la Iaşi nu e compatibil cu cel de la Bucureşti, de exemplu. Noi încă ne uităm prea în amănunt la capitolele din materia pe care un student o parcurge, la conţinutul programelor în loc să facem o analiză de ansamblu a elementelor pe care Bo­logna le promovează.

De ce recunoaşte greu România diplomele obţinute de studenţi în alte sisteme de învăţământ?

Din punctul meu de vedere, procedura de recunoaştere a diplomelor nu este suficient de transparentă. În mod normal, ar trebui să poţi trimite prin internet documentele premergătoare recunoaşterii diplomelor. Or, ce avem noi acum este îngrozitor de birocratic. Nu mi se pare normal să vii din străinătate şi să stai pe aici luni în şir doar ca să mergi la diverse instituţii. Am auzit poveşti absolut şocante ale studenţilor care au venit cu diplome Harvard sau Cambridge, şi care sau chinuit luni bune să le obţină recunoaşterea.

Ce părere ai despre scandalurile din învăţământul superior privat românesc?

Universităţile particulare de la noi sunt înfiinţate ca fundaţii, deci nu pot să aibă profit. Orice surplus ar trebui reinvestit în mod transparent. Ce mă frapează pe mine este că se confundă discuţia pe corupţie cu discuţia pe calitate. Cred că s-a închis ochii multă vreme referitor la statutul universităţilor particulare, care sunt privite ca un fel de zonă gri. Toată lumea a închis ochii în ultimii 20 de ani. Am văzut foarte puţine reacţii ale rectorilor de la stat împotriva a ceea ce se întâmplă în unele universităţi private. De ce? Pentru că, iniţial, sistemul nu suporta din punct de vedere financiar ca profesorii să aibă salarii decente şi atunci ei aveau ore şi în zona privată. Din punct de vedere al calităţii, nu putem generaliza calitatea slabă a universităţilor private. De fapt, există programe care merg şi altele care nu merg. La fel se întâmplă şi la stat.

Volumul de fraudă în zona privată este însă mai mare. Motivele ţin de modul în care sunt privite facultăţile private, de către autorităţi, dar şi de către studenţi, iar transparenţa privind numărul anual de cursanţi şi modalitatea de promovare a examenelor, lasă de dorit.

„Lupta pe educaţie nu e pe principii"

Cum va reforma noua lege a Educaţiei sistemul de învăţământ? Şi de ce este întârziată adoptarea ei?

Eu cred că în primul rând există nişte diferenţe ideologice masive, determinate de orientarea politică. În mod normal, pot exista două orientări mari: educaţia să fie un bun public, şi atunci menţii controlul statului, ori să vezi educaţia ca piaţă de servicii, şi atunci lucrurile se schimbă foarte mult. La legea educaţiei, această diferenţă nu a fost făcută. Am avut senzaţia că s-a mers mai mult spre zona „piaţă a educaţiei". În momentul în care nu-ţi asumi însă orientarea, lucrurile se amestecă, iar combinaţia nu merge. Pe de altă parte, trebuie să decizi de la bun început cum elaborezi o lege a Educaţiei: ca pe un compendiu sau ca pe cadru general, care trimite la legislaţie secundară. Din cauza intervenţiilor venite din tot felul de zone, legea din Parlament are anumite pasaje, în care este excesiv de detaliată, şi altele, în care e foarte generală. O lege trebuie să aducă ceva în plus, să existe o viziune.

A existat, totuşi, un pact pentru Educaţie, cu care toată lumea a fost de acord?

Ca orice act normativ în România, o lege nu schimbă sistemul. Bătăliile mari nu sunt pe principii, ci pe „cât de bine e să dispui de patrimoniu", sau „ce facem cu zona de minorităţi", sau pe „câţi ani de educaţie obligatorie trebuie să facem". Problema este dacă legea asta respectă angajamentele pe care şi le-a luat România. Am citit atâtea variante de legi că nici nu mai ştiu.

Care a fost cea mai bună variantă?

Nu cred că există o variantă apriori. Înainte de a elabora o nouă lege trebuie să vii cu o analiză de impact a legislaţiei actuale pentru a vedea ce trebuie să schimbi într-o nouă lege.

A reprezentat studenţii la nivel european

Ligia Deca (foto), şefa Secretariatului Bologna din iulie 2010, a absolvit Universitatea Maritimă din Constanţa, cu specializarea: inginerie maritimă. Apoi a urmat cursurile unui masterat în management portuar şi maritim. Încă din facultate s-a implicat în organizaţiile studenţeşti, când a fost vice-preşedinte al Ligii Studenţilor din Universitatea Maritimă. A supervizat organizarea „Săptămânii Bologna în Universităţi", proiect care a luat premiul I la Gala Societăţii Civile, ediţia 2007.

A făcut topul universităţilor

În aceeaşi perioadă, Ligia a condus şi Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România. Ca şef al ANOSR a fost unul dintre primii lideri ai societăţii civile care au ridicat în dezbaterea publică teme privind problemele învăţământul superior.

În 2008, Ligia a fost prima româncă aleasă preşedinta Uniunii Studenţilor din Europa, organizaţie cu peste 11 milioane de membri din 38 de ţări. Tot ea s-a numărat printre primii coordonatori ai Coaliţiei pentru Universităţi Curate, primul program care s-a ocupat de ierahizarea universităţilor româneşti, în funcţie de integritate.

Din 2010 este şefa Secretariatului Bologna şi va coordona organizarea conferinţei miniştrilor Educaţiei din 2012, la Bucureşti. A publicat mai multe articole şi a tradus legislaţie europeană pe teme de de educaţie superioară.

Ce îşi propune Procesul Bologna

Studenţii învaţă trei ani pentru licenţă 

Procesul Bologna este denumit după Declaraţia cu acelaşi nume, semnată la 19 iunie 1999 în oraşul italian Bologna de către miniştrii învăţământului din 29 de ţări de ţări europene.

Ulterior, tot mai multe ţări au semnat această declaraţie, iar în prezent există 47 de ţări aflate în Procesul Bologna. Periodic, au loc întâlniri ale miniştrilor Educaţiei, care îşi propun obiective pe termen mediu şi lung. Printre măsurile adoptate la o astfel de reuniune se numără învăţarea pe tot parcursul vieţii, lărgirea accesului la educaţia superioară şi mobilitatea studenţilor. Până în 2020, cel puţin 20% din absolvenţii din spaţiul european al învăţământului superior vor trebui să fi participat la un program de pregătire în afara ţării.

România a aderat la Procesul Bologna încă din 1999, iar de atunci a adoptat o serie de legi prin care să implementeze principiile europene pentru învăţământ superior. Una dintre principalele realizări din România a fost adoptarea unui act normativ pentru asigurarea calităţii educaţiei.