VIDEO Dorel Vişan, actor: „Am predat, trei ani, ca profesor de Sport“

Dorel Vişan

Puţină lume ştie că iniţial, Dorel Vişan se pregătise să devină învăţător, şi a fost dascăl, la Şcoala de aplicaţii, şi apoi, profesor de Educaţie fizică, într-o şcoală generală.

Cei mai tineri îl identifică drept Senatorul melcilor şi-i folosesc replica „Fir-aţi ai dracu' cu melcii voştri!" pe post de vorbă de duh în situaţii dificile. Cei care sunt „mai vechi în societate", cum îi place să spună, îl cunosc drept Nea Tăticu din „Declaraţie de dragoste", Popa Furtună din „Pădureanca", ori drept Regele Iacob. Cariera lui înseamnă aproape 70 de filme şi probabil câteva sute de piese de teatru, de-a lungul a peste patru decenii. Deşi nu se recunoaşte drept „nostalgic", spune că în ciuda „şcolii comuniste" în acei ani au fost create filme memorabile, în timp ce în ultimii ani, şi în ciuda premiilor de la festivaluri, filmele recente sunt „făcute" şi nu te mai cheamă să le vezi şi a doua oară.

„Weekend Adevărul": Sunteţi născut în 1937 la Tăuşeni, lângă Cluj, aşa că aţi deschis ochii, cum se spune, în plin război, dar pe un tărâm probabil ferit de neplăcerile pe care acesta le presupune... Cum a fost copilăria?

Dorel Vişan: A fost copilărie! Pe vremea aceea, copilăria era copilărie şi toate etapele ei erau marcate de diferite responsabilităţi. În primul rând eu am avut norocul să mă nasc şi să trăiesc într-un sat unde funcţiona bunul-simţ. Dumnezeu făcea parte din familia oamenilor. Aşa a fost copilăria mea şi asta a fost copilăria multor copii din acele vremuri, din zone sărace şi simple, care s-au ridicat apoi. Totul era legat de muncă, nimic nu era în afara muncii. Fiecare individ avea sarcina lui, de la cel mai mic şi până la...

Care era a dumneavoastră?

În primii ani, pe la 3-4 ani, erau sarcini legate de îngrijirea animalelor, în special mieii, mergeam cu mieii. Iar „colegul" meu, din ce îmi amintesc, era un consătean care avea aproape 80 de ani.

Ce tovărăşie interesantă...!

(zâmbeşte) Şi aveam o înţelegere extraordinară între noi... Pe urmă, cu fraţii mai mari, la vite. Eu la lucru nu am prea fost, am fost privilegiat, pentru că noi am fost trei fraţi şi aşa era ordinea atunci, fraţii se împărţeau pe sarcini. Unul trebuia să rămână acolo să se ocupe de gospodărie, unul trebuia să facă o meserie şi celălalt trebuia să înveţe, să se facă dascăl sau popă...

Odată cu trecerea timpului, copiii au început să creadă că vacile sunt mov...

Da, că sunt mov şi beau ciocolată, asta este treaba. Vedeţi că muncile acelea agricole care se făceau pe vremuri nu erau chiar lipsite de o anumită ordine şi de o anumită înţelegere a lucrurilor. Eu am avut o copilărie simplă... Am văzut tren prima dată la 11 ani, iar unde eram noi nu era niciun mijloc de transport. Când venea iarna mai grea, cum e acum, nu ţipa nimeni după ajutor, pentru că toată lumea se îngrijea să aibă de toate acasă, pentru vremea rea. Aveam tot: mâncare, apă, ne făceam cu lopata drumuri până la vaci, până la fântână, până la coteţul găinilor, până la al oilor şi până la „privată". Deci erau ordonate aceste lucruri. Şi trăiau oamenii acolo, mulţi citeau, în general Biblia...

Dorel Vişan, în „Iacob“ (1988)  Foto: adevărul

Şcoala trebuie s-o fi început în plin război mondial, nu?

De fapt am început-o imediat după război, că în timpul lui nu se putea, a fost distrusă de lupte, nemţii au ţinut caii acolo... Pe urmă au plecat nemţii şi s-a reparat şcoala, s-a mai făcut un timp şcoală acolo, dar acum nici caii nu mai ţin în ea, acum se aruncă gunoaiele în şcoală. Nici nu mai sunt copii, nu mai e niciun copil acolo. Cel mai tânăr copil are 73 de ani în satul acela. Şi mai sunt sate din acestea. Acum încep să se mai ducă tineri sau familii din alte părţi, sau pensionari, se instalează acolo, dar pământul e nelucrat... Deci asta a fost, şi pe urmă am făcut şcoala într-o comună, la vreo 10 sau 12 kilometri, şi veneam acasă în fiecare sâmbătă, pe jos...

Enorm pentru un copil!

Veneam toţi, în grup, eram copii de prin mai multe sate şi veneam pe jos până acasă. Pe urmă am făcut la Cluj „Şcoala Normală", „Şcoala Pedagogică de Băieţi", că erau numai băieţi, unde am avut nişte profesori şi nişte colegi extraordinari!

De cine vă mai amintiţi?

De toţi! Colegii mei, dascălii care au ieşit din şcoala aceea, toţi au fost şi au rămas oameni. Asta era, cum să spun, deviza şcolii. Eu îmi amintesc că tatăl meu venea la mine, cam la două săptămâni sau poate o dată pe lună şi îmi lăsa 5 lei. Cu 5 lei puteai să mergi de cinci ori la cinematograf sau să mănânci cinci prăjituri. Dacă mai mergeai şi cu o fată, că eram mărişori deja, mai scădea partea ta, că împărţeai cu ea. Uite aşa erau vremurile... Şi când venea, se ducea direct la domnul Chindea, directorul şcolii, mic aşa, dar cu un prestigiu extraordinar. Şi îl întreba cum mă port. Odată, ştiu că m-am strecurat şi eu acolo spre scări când ieşise taică-meu de la Direcţiune, cum se spunea atunci, şi i-a spus: „Domnule director, dacă nu se poartă bine, dă-i după cap, pentru că eu l-am adus aici să-l faceţi om!" Aşa i-a zis taică-meu. Atunci, la şcoală te duceai să înveţi, iar ca elev aveai un singur drept: să înveţi. Şi mama mea ne ţinea foarte strâns.

O educaţie strictă...

O educaţie strictă, dar bazată pe un fel de înţelegere... Ne mai spunea tata câteodată, asta era vorba lui, când făceam ceva: „Băi, vezi că ţi se încarcă carul!" Şi ţi-l descărca într-o zi cu una după cap şi o vreme te duceai... Aşa era, aşa era şi la şcoală şi, mai târziu chiar... Vreau să spun că trasul ăsta de urechi al elevilor este de fapt un obicei foarte vechi, pentru că în lobul urechii sunt centrii atenţiei. Şi Shakespeare vorbea despre treaba aceasta, cum merge elevul la şcoală „în silă, cu obrajii roşii de muştruluială"... Deci era, cum să spun, o treabă aproape ştiinţifică, să-l zgândări puţin pe copil. Pe vremea mea copiii mergeau la şcoală la internat, erau supravegheaţi, făceau temele sub supravegherea unui pedagog, deci erau lucruri organizate...

Aveam profesori extraordinar de înţelepţi! Închipuiţi-vă că aveam un profesor de Geografie care desena toate hărţile lumii cu spatele la tablă! Noi îi spuneam „Domn' profesor, Tanganyika!" Şi desena Tanganyika, cu spatele la tablă! Noi nici cu faţa nu puteam s-o desenăm, chiar şi pe România, o făceam teşită. Aveam un profesor de Matematică, Atanase Popa, care avea şi pregătire teologică, nemaipomenit! De fapt, el m-a iniţiat pe mine, într-un fel, m-a dus la el acasă, avea o bibliotecă extraordinară, atunci am văzut prima dată, la 12 ani, o bibliotecă. Aveam şi noi nişte cărţi acasă, revistele la modă, de aventuri, Biblia, dar bibliotecă-bibliotecă am văzut numai atunci, aşa, pe patru pereţi. Cum de poţi citi atât? „Nu le poţi citi într-o viaţă, dar poţi să te ocupi de ele", mi-a spus atunci profesorul. Şi învăţătorul de atunci, mare deosebire, faţă de învăţătorul de azi, avea încă ceva din învăţătorul lui Goga, „sfânt coborât dintr-o icoană".

La casa de la Martineşti, în 2005  Foto: adevărul

Era această percepţie un motiv suficicient pentru a vă dori chiar dumneavoastră să deveniţi dascăl?

Sigur, copiii şi sătenii aveau mare respect pentru dascăli. Dar erau şi învăţătoare care nu se măritau, n-aveau vreme. Tot timpul se ocupau de copii şi dintr-o dată se trezeau domnişoare bătrâne. Aşa li se şi spunea: „Domnişoara!" Relaţia dintre copil şi dascăl era o relaţie divină, o relaţie Dumnezeiască. De multe ori copiii erau atât de pătrunşi de ce zicea dascălul, că le spuneau părinţilor că e mai bine ce a spus învăţătorul decât ce spun ei. Şi asta era foarte bine! Pentru că este un proverb turcesc, cred: „Copilul e ca şi copacul; dacă de mic se strâmbă, anevoie se mai îndreaptă!" Bătrânii noştri ştiau aceste lucruri. Şcoala era şcoală. Aud acum că se face clasă pregătitoare la şcoală. Credinţa mea este că e o mare prostie. Clasa pregătitoare trebuie să se facă la grădiniţă, pentru că altfel se ratează psihologia copilului... Când merge la şcoală, el se simte mai important decât la grădiniţă. Acolo sunt alte responsabilităţi, există o învăţătoare, trebuie să stea în bănci, e o anumită ordine... Copilul primeşte un costum de şcoală, care are o anumită culoare, şi-aşa mai departe. Dacă el merge la şcoală şi face primul an jucându-se, acest sentiment al responsabilităţii nu se mai formează în al doilea an. Când eram eu copil, se dădeau examene, ca să se vadă ce a acumulat copilul... Când intrai la liceu era altă responsabilitate, erau costumele acelea de liceeni care reprezentau şcoala, când se întreceau în jocuri sportive sau în întâlniri din acestea culturale sau în momentul în care se făceau concursuri din astea de studii, ei reprezentau Şepcile Roşii, Şepcile Albastre, Fularul Verde, fiecare şcoală cu însemnul ei...

Aţi ajuns dumneavoastră înşivă vreodată să predaţi într-o clasă?

Da, am predat, timp de trei ani, dar ca profesor de Educaţie fizică, pentru că nu mai erau locuri de învăţători... Ca învăţător n-am predat decât în timpul şcolii, pentru că toţi elevii de la Şcoala Normală predau la „Şcoala de aplicaţii", care era întotdeauna o şcoală model... În plus, elevii îi apelau pe colegii mai mari cu „Domnule elev", aşa că abia aşteptai să treci de anul I ca să ajungi în anul II, să-ţi zică şi ţie cineva „Domnul elev"... (râde) Era un respect, nu se aduceau în şcoală nici ţigări, astăzi fumează deja droguri... Noi nici nu puteam să ne imaginăm că în şcoală se poate fuma. Deşi unii, când mai mergeau la cinematograf, că sâmbăta şi duminica aveam liber, mai trăgeau câte o ţigară aşa, în faţa fetelor... Dar aveam un diriginte, profesor de Psihologie, un om deosebit, care făcea linişte cu verigheta, o bătea de catedră: pâc, pâc, pâc, şi nici musca nu se auzea. Şi zice odată: „Am văzut doi elevi, dar nu sunt de la şcoala noastră. Nici nu-i cheamă Ionescu şi Popescu". Cei doi se ridicau în picioare şi îi ţinea în picioare până termina cu pilda. „Se plimbau cu o fată. Foarte bine, erau în ziua lor liberă, se plimbau pe Corso"... (el chiar acolo stătea şi de la geam ne mai vedea cum ne comportăm) „Şi, deci, se plimbau cu o fată, foarte bine. Numai că treceau când într-o parte, când în cealaltă, o pierdeau printre ei... Dom'le, când doi băieţi se plimbă cu o fată, atunci fata trebuie să stea la mijloc!" Deci până la acest tip de amănunte te învăţa un profesor atunci...

A murit cavalerismul în şcoală?

A murit nu doar cavalerismul, ci şi ierarhia, pentru că, eu, ca dascăl, am urcat toate treptele până la stadiul universitar, inclusiv doctoratul. Eu cred că a învăţa este un efort, a merge la şcoală nu-i aşa de simplu, trebuie să te supui unei rigori. Altfel, nu faci nimic. Şi în viaţă, orice lucru important pe care îl faci are în spatele lui o suferinţă. Nu poţi să faci nimic fără suferinţă, nu poţi să faci nimic fără a renunţa. Zilele trecute, de exemplu, eram la Reşiţa, am făcut acolo o piesă la radio, şi discutam despre o gimnastă a noastră, Daniela Silivaş, pe care am cunoscut-o când făceam filmul „Iacob", acolo, pe la Hunedoara, Deva, zona aceea... Când s-a făcut premiera, l-am rugat pe cel care organizase să le invite pe gimnaste. Fiind şi dascăl de Educaţie fizică şi am vrut neapărat să vină. Şi am dat mâna cu ea; parcă dădeai mâna cu, nu ştiu, o curea care învârte la batoză, aşa avea în palmă bătăturile...

"La şcoală te duceai să înveţi, iar ca elev aveai un singur drept: să înveţi. Şi mama mea ne ţinea foarte strâns.''

"Aveam un profesor de Geografie care desena toate hărţile lumii cu spatele la tablă! ''

„Noi am învăţat mai mult de la Bibanu', Dem Rădulescu"

Cum v-aţi hotărât să faceţi teatru?

Eu am făcut teatru din greşeală, s-a întâmplat. La şcoală erau tot felul de cercuri. Erau cercuri de sport, de literatură, de istorie, de geografie, dar şi de teatru. Şi dintre cei care eram mai băgăcioşi, am fost selecţionaţi câţiva... Şi-am făcut... parcă „...Escu", de Tudor Muşatescu... Iar când am intrat în învăţământ, am făcut teatru de amatori, dascălii trebuiau să facă „muncă culturală". Am montat o piesă cu o fată de la Radioficare, Mia, am făcut „Ursul". Şi au venit nişte artişti de la Cluj, ne-au văzut şi mi-au zis: „De ce nu vrei tu să te faci artist, că ai înclinaţii?!". Şi până la urmă am dat şi la şcoala de teatru, unde am avut nişte dascăli extraordinari!

Echipa „Weekend Adevărul“ s-a întâlnit cu Dorel Vişan la restaurantul DaDa din Bucureşti

Cine v-a plăcut?

Noi practic am învăţat mai mult de la Bibanu', Dem Rădulescu, care era asistent. Îl aveam pe maestrul Lovin, care era profesorul nostru, dar atunci nu învăţai numai de la dascălul tău, de la maestrul tău, de la meşterul, învăţai de la toţi.

Se fura meserie...

Se fura. În perioada aceea erau profesori maestrul Finteşteanu, Ion Cojar, Costache Antoniu... Vă daţi seama ce nume erau profesorii! Şi învăţai, că noi toţi ne cunoşteam, eram câteva zeci de studenţi în toată ţara. Veneau mulţi candidaţi la admitere, până la o mie, şi mai mult, dar se selectau cei mai buni. Profesorii alegeau câte 40-50 cu care făceau pregătire o lună de zile, gratis! Restul candidaţilor, care nu intrau la pregătire, aveau dreptul să dea examen, dar nu-i pregătea Institutul, considera că e pierdere de vreme. Şi erau mulţi care, pregătiţi fiind de profesori, nu intrau. Şi ceilalţi se pregăteau, cu asistenţi, cum era Tapalagă, asistent la maestrul Finteşteanu, care m-a ales şi pe mine în clasa lui...

Ce nume!

Sigur, se făcea Şcoală de Teatru! Te învăţa, cum să arzi dinăuntru spre afară şi invers... Acum fac „workshop-uri". Când aud de asta, cum zicea neamţul, „îmi vine să scot pistolul". Un fel de prostie, să te faci dulap, să cazi ca o frunză... Sunt bune şi astea, dar important este să înveţi ce este în om, care e sufletul omului, cum se manifestă în anumite condiţii, şi să găseşti, cum fac arheologii, cât mai multe cioburi adevărate, ca să pui cât mai puţin ghips... Acum sunt mii de studenţi, iar la facultăţile particulare, dar nu numai, se face „visiting". Or munca de actor e muncă de salahor, după ce absolvă Institutul, actorului îi trebuie doi-trei ani ca să vadă cum fac maeştrii.

Cum erau rolurile oferite în acea perioadă actorilor? Multe trebuie să fi fost de inspiraţie proletară.

Am jucat prim-secretar, am jucat secretar de partid, am jucat muncitor, am jucat activişti, ilegalişti, dar i-am făcut oameni, nu ilegalişti. Mi-amintesc că am jucat un legalist într-o piesă care se numea „Casa care a fugit prin uşă" şi regizorul era maghiar, un om care făcuse lagărul... Îmi amintesc şi acum de o indicaţie primită de la el, deşi au trecut probabil peste 30 de ani... „Ce înseamnă ilegalistul, în orice domeniu? Un om într-o zonă-limită, pe care nu oricine o înţelege." Eu trebuia să intru într-o casă noaptea, mă ascundeam, şi acolo exista o sobă... Dar nu aveam voie să mă apropii de ea... Şi ca să-mi explice cum e trăit un astfel de moment, regizorul a povestit că în lagăr, erau duşi la muncă, iarna, numai cu zeghea, deşi era ger... „Şi trecea o locomotivă care ducea nu-ştiu-ce lucruri dintr-o parte în alta. Iar oamenii se apropiau de locomotivă să se încălzească. La un moment dat, un ofiţer din lagăr a spus că cine se mai apropie de locomotivă va fi împuşcat pe loc. Şi au fost oameni care s-au apropiat şi care au fost împuşcaţi!" Ei, asta indicaţie regizorală! Asta trebuie să facă actorul, nu să vină să se dezbrace în pielea goală, jap! Îşi dă hainele jos de pe el ca să fie şucar. Nu, dom'le, dacă trebuie, se dezbracă. Dacă trebuie! Dacă mergi la un doctor şi trebuie să te palpeze pe corp, doar n-o să-ţi iei şuba pe tine. Dar dacă te duci la circ, acolo nu te dezbraci. Stai şi te uiţi la artiştii aceia, care poate ei sunt dezbrăcaţi (zâmbeşte). Aşa erau profesorii, în şcoala aceea, comunistă, şi aşa erau regizorii care lucrau în teatrul acela!

Dar protestele din ultima perioadă, de la Piaţa Universităţii, cum vi se par?

Este, într-adevăr, o lume care nu mai dă oamenilor bucurii. Oamenii au tot aşteptat... Şi la 20 de ani după ce au strigat „Libertate!", acum strigă acelaşi lucru, pentru că libertatea fără responsabilitate nu-i nimic. Cineva spunea că cel mai trist lucru pentru un om nu este moartea, ci să te prindă binele nepregătit.

Cum vi se pare noul val de regizori români, premiaţi în toată lumea?

Ştiţi ce spunea Eminescu: „ce e val, ca valul trece". Nici nu cred în valuri, dar cred în anumite generaţii, care formează un val şi care au o anumită şcoală. Generaţia aceasta e formată din băieţi inteligenţi, unii chiar foarte citiţi, dar nu au şcoala bună. Ceea ce fac ei urmează, de fapt, un principiu al tinerimii, valabil la această oră în toată lumea, al superficialităţii. Sigur că se fac filme care pot să ia premii, dar eu încă n-am văzut un film al lor care să mă cheme să-l mai văd o dată. L-am văzut, l-am învăţat, îl ştiu, nu mai am nevoie să-l văd... În schimb, la „Naşul" lui Coppola, pe care nu ştiu de câte ori l-am văzut, încă de un milion de ori l-aş mai putea vedea.

Ce film dintre acestea mai noi v-a plăcut totuşi ultima dată?

Două: unul al lui Mungiu, „Occident", sunt subiectiv, am jucat şi eu în el, şi „Moartea domnului Lăzărescu", al lui Cristi Puiu. Am observaţii şi la unul, şi la altul, cred că se putea face mai mult, dar acesta, „Moartea domnului Lăzărescu", este subiectul cel mai bun care a fost în ultimul timp la noi. N-au putut ei să facă tot ce trebuie şi trebuiau să renunţe la nişte lucruri, aveau nişte lungimi, dar au beneficiat şi de un actor foarte mare, (Ioan) Fiscuteanu; au beneficiat de un grup de actori de talie de mijloc, care au fost foarte buni - cei care i-au jucat pe doctori, Luminiţa (n.r. Gheorghiu) a fost foarte bună! Deci, ca să faci un lucru bun tot ce concură la lucrul respectiv trebuie să fie de calitate, de la machiaj, la regizor! Or acum ies de pe băncile şcolii nişte «fătuţe», ca şi-n presă la voi, nişte regizoare care vor să facă ce nu s-a mai făcut. Aici e şi marea prostie. Nimic nu se poate face în lumea aceasta ce nu s-a mai făcut măcar o dată, nici măcar să plantezi ceapă. Şi dacă plantezi ceapă, trebuie să o pui cu rădăcina în jos. Cum era vorba cu miliţienii, de plantau brazi şi le striga unul din spate: „Cu verdele-n sus, cu verdele-n sus, cu verdele-n sus!", ca să nu-i pună greşit (râde).

"Munca de actor e muncă de salahor, după ce absolvă Institutul, actorului îi trebuie doi-trei ani ca să vadă cum fac maeştrii.''
Dorel Vişan actor

CV

- Senatorul melcilor
- Data şi locul naşterii: 23 iunie 1937, comuna Tăuşeni, judeţul Cluj
- Familie: văduv, după moartea Mariei Vişan, în 1993, împreună cu care are trei fii
- Studiile şi cariera:
- 1965: Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale" din Bucureşti
- 1974: primul film, „Păcală" (rolul Călăului)
- 1987: „Moromeţii" (Tudor Bălosu)
- 1988: „Iacob" (Iacob)
- 1992: „Balanţa" (Preotul)
- 1995: „Senatorul melcilor" (senatorul Vârtosu)
- 2002: „Occident" (poliţistul)
- A realizat în total aproape 70 de filme.
- Locuieşte în: Bucureşti