Mihai Constantin: „Am luat o carte peste urechi, de la tata, că nu i-am putut spune poezia“
0
Actorul Mihai Constantin povesteşte că în timpul pregătirii pentru admiterea la Teatru s-a blocat când a trebuit să-i recite tatălui său, regretatul George Constantin, poezia pe care o pregătise pentru examen. Până la urmă, fostul „Ionică" a intrat din prima, pe locurile de la seral.
S-a săturat să-l strige lumea pe stradă „Ionică!" şi se revoltă că, de la un timp, „Gata, ajunge! Până la ce vârstă vor să-i spună aşa?!", dar când stai de vorbă cu el, descoperi fără să vrei că a fost şi el, în adolescenţă, un fel de „Ionică".
Vorbeşte cu veneraţie despre tatăl său, „marele George Constantin", „dom' Semaca" şi „Burebista", în faţa căruia se înclinau toţi, dar şi pentru mama sa, soprana Iulia Buciuceanu, de la spectacolele căreia, copil fiind, nu lipsea niciodată. Deşi a moştenit enorm din talentul părinţilor, este atât de preocupat de „meseria" de actor, că, indiferent care ar fi subiectul, discuţia alunecă, inevitabil, spre misiunea artistului de pe scenă.
„Weekend Adevărul": Veniţi dintr-o familie cu vocaţia scenei. Aţi crescut şi dumneavoastră, cum au crescut copiii altor actori, în buzunarele scenei?
Mihai Constantin: Teatrul nu era pentru mine un loc de joacă. Paradoxal, la teatru veneam chiar destul de rar. Tata, când mergea la teatru, mergea să muncească, nu avea timp de mine, să mă supravegheze să nu fac prostii... Eram, oricum, un băiat timid şi cuminte.
Mergeaţi mai mult la Operă, unde era mama, soprana Iulia Buciuceanu?
Acolo am petrecut, într-adevăr, mult timp. Ţin minte că mi se părea spaţiul ăla mult mai fascinant, pentru că mă jucam într-o încăpere foarte mare, plină cu săbii, cu scuturi şi cu tot felul de costume. Eram şi teribil de îndrăgostit de meseria maică-mii, iar muzica de operă a fost şi a rămas pentru mine o mare pasiune. Mă gândesc câteodată ce ar fi fost dacă aş fi apucat-o pe calea aceea, pentru că era una din marile mele pasiuni. Dar nu vreau să-l mânii pe Dumnezeu, căci direcţia în care am pornit mi-a adus enorm de multe satisfacţii.
Dar ce spectacole vedeaţi mai des: teatru sau operă?
La teatru mergeam la premiere, dar la Operă aveam un loc al meu, într-o lojă, şi vedeam fiecare spectacol de nenumărate ori. Eram acolo aproape la fiecare reprezentaţie a maică-mii.
Am văzut „Carmen" de nu ştiu câte ori, „Flautul fermecat", „Aida"... Şi, în contextul acela, cum a fost intrarea în şcoală?
Nu era atât de complicat cum e azi. Am fost mai întâi la o şcoală pe lângă Parcul Circului, Şcoala 28 - aşa se numea pe vremea aia... Pe urmă, din clasa a II-a, când ne-am mutat într-o casă de lângă Grădina Icoanei,
m-am transferat la o şcoală pe Tunari.
„N-am fost un elev eminent"
Dar în şcoală aţi încercat să fiţi premiant?
Eee... Oi fi încercat eu, dar n-am reuşit... ! (râde) N-am fost un elev eminent, nemaipomenit, dar am încercat să nu-mi fac de râs familia şi cred că m-am descurcat... Ce ţin minte este că nu-mi descoperisem o pasiune, în mod special, iar tata devenise îngrijorat... (râde) Mă tot întreba dacă am de gând să dau la vreo facultate, dacă am vreo pasiune şi nu ţin minte să-i fi răspuns că mi-am găsit pasiunea vieţii.
Mai ţineţi minte momentul în care aţi fost făcut pionier ?
Nu, dar ţin minte că m-au făcut comandant de grupă şi mi-au dat o tresă şi un şnur roşu. Iar eu eram mândru de astea, mi se părea că sunt importante. Numai că m-am bătut cu alt băiat, pentru că-mi luasem responsabilităţile cam în serios... (zâmbeşte) I-am zis să facă ceva, el nu a vrut, şi eu i-am dat cu penarul în cap. Copilul celălalt s-a rănit, a fost un scandal îngrozitor şi mi-au luat tresa... Dacă-mi plăcea ceva la statutul ăsta de pionier era însă că puteam chiuli, ne duceau pe stadioane să dăm din mâini, ca-n China, de 23 August.
Prietenii care să dureze aţi legat în perioada aceea?
Sigur, mi-am făcut şi eu, ca toţi copiii, prieteni... Dar, din păcate, situaţia politică şi economică i-a gonit pe toţi prin alte ţări. Iar bunii mei prieteni din şcoala generală şi din liceu sunt, cei mai mulţi dintre ei, plecaţi.
La cutremurul din martie 1977 trebuie să fi fost elev de şcoală generală. Ce vă mai amintiţi?
Eram în casa de la Grădina Icoanei, spre norocul nostru - o casă veche şi solidă. Ai mei se uitau în sufragerie la opera „Norma". Eu eram în camera mea şi mă jucam de-a cowboy-ii, aveam o centură în care era, într-o parte, un pistol. Şi mă tot „împuşcam", într-o oglindă, şi apoi mă prăbuşeam în pat. Şi la un moment dat am căzut, „rănit", pe pat, numai că mişcarea aia, a arcurilor, care mă aruncau în sus, nu se mai oprea... Şi nu înţelegeam de ce nu mă opresc. Atunci am auzit-o pe mama ţipând, dar tata a fost extrem de prezent, ne-a luat în braţe şi ne-am aşezat cu toţii la un prag. În jurul nostru cădea televizorul, se prăbuşeau bibliotecile, totul se făcea praf. Când s-a terminat totul, am văzut cum oamenii ieşeau pe stradă, în oraş, să vadă ce s-a-ntâmplat. Dar tata a avut prezenţa de spirit să nu ne lase să ieşim din casă. Altfel, aş fi văzut lucruri înfiorătoare, care probabil
m-ar fi marcat.
Cum erau vacanţele, mai ales cele de vară, pentru că, probabil, amândoi părinţii aveau şi ei pauză din stagiune...
Erau minunate, le aşteptam cu tot sufletul... Din fericire, părinţii mei au avut posibilitatea să mă ducă în vacanţe în fiecare an. Mergeam câte o lună la mare, la Neptun, unde era o minunăţie de staţiune şi unde acum este jale, totul e închis şi parcă eşti într-un oraş pustiu... Dar cea mai mare plăcere a mea era să plec în vacanţă la munte, la Sinaia, la Cumpătu, unde exista o casă de creaţie a artiştilor, lucru care nu prea mai există acum... Era un alt lucru bun care s-a pierdut. Iar acolo mă simţeam foarte bine pentru că mă întâlneam cu actori, copii de actori, muzicieni, compozitori, regizori şi simţeam că aveam ceva în comun cu toţi oamenii ăia. Stăteam împreună, jucam badminton, fotbal, ne căţăram în pomi... Acum mă gândesc cu groază: fiu-meu se suie pe trei trepte, iar mie îmi sare inima de teamă, nu cumva să cadă, să se accidenteze... Iar eu mă suiam în cel mai înalt brad! Abia acum înţeleg ce era în sufletul bietei maică-mii, mai ales că aveam mari şanse să cad de acolo şi să mă fac praf... (râde) Abia aşteptam să vină vara să mă duc acolo, la Cumpătu. Bineînţeles că şi locul ăla s-a distrus. Au venit acum nişte băieţi care au construit fără gust şi fără măsură. Ei au distrus cel mai frumos loc din copilăria mea, iar eu nu mă mai regăsesc acolo.
Corigent la matematică
Cum a fost în liceu?
Dacă în şcoala generală fusese destul de simplu, în liceu am avut nişte profesori foarte severi, care făceau într-adevăr carte. Dar se pare că nu era locul meu acolo, pentru că m-am chinuit tare rău... (râde) Bine, n-am rămas repetent, dar m-am chinuit. Ţin minte că tata filma „Burebista" la Deva, iar într-o vară a venit să mă ia cu el, acolo, ca să văd locurile acelea extraordinare, dar şi filmările, costumele... Dar, din păcate, eu rămăsesem corigent la matematică şi la încă o materie, nu mai ţin minte ce era... Şi era absolut imposibil să plec, pentru că trebuia să susţin examenele de corigenţă. Draga mea mamă a venit cu o idee foarte bună ca să ies din situaţia aceea delicată. I-am spus lui taică-meu că m-am înscris la Olimpiada de matematică şi nu pot pleca, pentru că urma proba pe municipiu sau cam aşa ceva şi aş face liceul de râs. Tata a fost încântat şi a plecat înapoi la Deva, fără mine (zâmbeşte). El nu ştia de problemele mele, îmi era groază că ar fi putut să afle, mai ales că mi se pare că aveam şi meditator. După mulţi ani i-am spus ce se întâmplase de fapt... Dar cred că aflase deja şi nu-mi atrăsese atenţia niciodată.
„Mă suiam în cel mai înalt brad! Abia acum înţeleg ce era în sufletul bietei maică-mii, mai ales că aveam mari şanse să cad de acolo şi să mă fac praf...“
„Eram un băiat timid, ruşinos, nu eram nici pe departe cum sunt unii astăzi, «haioşi», spun bancuri, îi fac pe ceilalţi să râdă...“
„Am ajuns la Teatru întâmplător"
Mihai Constantin la 14 ani
Cum v-aţi decis, până la urmă, să mergeţi spre Teatru?
Şi aici e o întreagă poveste, pentru că taică-meu mă tot pistona să vadă ce mi-ar plăcea... Eram un băiat timid, ruşinos, nu eram nici pe departe cum sunt unii astăzi, „haioşi", spun bancuri, îi fac pe ceilalţi să râdă... Nu eram bufonul clasei şi nici nu mă gândeam prea serios să devin actor, mai ales că tata nu agrea deloc ideea ca eu să merg pe drumul ăsta, la fel cum nici eu nu o agreez acum pentru copiii mei. (Dar dacă ei vor dori să facă acest lucru, nu o să am ce să fac.) Iar eu am ajuns, practic, la Teatru, întâmplător. Mă hotărâsem, împreună cu părinţii mei, să dau examen la ASE (Academia de Studii Economice din Bucureşti). Mi-au pus meditatori la economie politică, la matematică, la geografie (n.r. - materiile de admitere la ASE în perioada comunistă). Îmi displăceau mai ales cursurile de economie politică, erau ceva cumplit... Nu aveam prea mult talent nici la matematică, probabil nu eram obişnuit să învăţ. Apropo, asta încerc să fac acum cu copiii mei, să-i învăţ ştiinţa de a-nvăţa, să le dau pofta de a şti cât mai mult, să nu se plictisească atunci când învaţă... Dar, revenind la poveste, cum lui taică-miu nici prin cap nu-i trecea să mă facă actor, treceam prin ore de chin groaznic în care învăţam de unul singur despre „societatea socialistă multilateral dezvoltată". Tot mama a venit cu propunerea să încerc să dau examen şi la Teatru. Eram un copil naiv, nu ştiam ce mă aşteaptă, nu vedeam decât forma. Îl vedeam pe tata, care era un imens actor, şi cum i se înclinau cei din jur... Vedeam succesul lui extraordinar, succesul maică-mii, programul care nu era atât de încărcat ca al unui om care lucrează câte opt ore, într-o slujbă monotonă, într-o fabrică sau într-un birou. Or, de fapt, meseria de actor nu înseamnă deloc asta.
Patru băieţi şi trei fete
Mihai Constantin la 18 ani
Şi cum aţi procedat?
Am decis să dau la ambele facultăţi. Pe vremea aia, la Teatru erau foarte puţine locuri, la mine în an au fost şapte: patru băieţi şi trei fete. Şi chiar cred că era mult mai bine decât acum, că ies sute de actori pe an şi nu au ce face. Chiar acum (n.r. - după acest interviu) voi lucra, benevol, cu nişte foşti studenţi de-ai mei care nu au absolut niciun angajament, care iubesc meseria asta şi care vor să facem împreună un spectacol. Tragic, nu? Trist. Or, în perioada mea erau şapte locuri, iar probele eliminatorii aveau loc mai devreme decât celelalte admiteri, tocmai ca să poţi să te reorientezi, dacă era cazul.
Cum i-aţi spus tatei, până la urmă?
Pe stradă. Nu am avut curaj să-i spun într-un loc mai ferit pentru că mi-era teamă că o să mă cam tragă de urechi... Dar, spre surprinderea mea, tata mi-a zis, oftând: „Învaţă o poezie şi spune-mi-o şi mie o dată!".
„SCĂPAT DE POVARA ECONOMIEI POLITICE"
Ce aţi pregătit?
Din nou o poveste complicată... Pentru câteva zile am fost cu adevărat fericit, că tata a acceptat şi că am scăpat de povara economiei politice. Era ca şi cum apăruse o portiţă, care îmi permitea să mă opresc din aiureala aia îngrozitoare... Dar în momentul în care m-am apucat să învăţ poezia şi nu ştiam s-o învăţ, nu ştiam s-o analizez, cum să transmit ceva cu ea?!... Învăţam doar aşa, nişte vorbe, pe care le rosteam apoi ca un copil la şcoală. De fapt eram un copil, ce aveam, 17 ani... Iar când a venit momentul întâlnirii cu tata, a fost dramatic, pentru că nu puteam să deschid gura. De emoţie. Se şi spune că, pentru un actor, primul mare test este să joace în faţa părinţilor lui. Şi se mai spune că dup-aia nu mai are emoţii...
Şi este aşa?
... Da... Chiar înainte să moară tata, am avut un rol important, la Teatrul Bulandra. În seara premierei, tata stătea pe un scaun şi m-a chemat. Eu nu puteam să stau locului, aveam emoţii mari, veneau critici în sală... Iar tata mă aştepta cu un zâmbet complice, înţelegea ce simt şi prin ce trec, cât de important era momentul ăla pentru mine... Şi m-a întrebat dacă am emoţii. I-am zis: „Bineînţeles că am emoţii! Vine aia, vine ăla...". Iar el a continuat să zâmbească aşa, înţelept, avându-i pe toţi la picioare... Mi-a spus: „Nu trebuie să ai emoţii! Când te-am văzut eu, deunăzi, ai avut emoţii?". „Atunci n-am avut, bineînţeles!" „Atunci n-ai de ce să ai emoţii nici acum." Acum, după 20 ani de când a murit, de fiecare dată când am o premieră complicată, îmi aduc aminte. Şi-l văd, aşa, cu ochii minţii, în momentul ăla... Aproape instantaneu mă liniştesc. Mare lucru!
Ionică din „Liceenii“
Revenind la momentul acela dificil: ce poezie pregătiserăţi?
Îmi amintesc că m-am împrietenit cu Sorescu, pentru că avea nişte poezii foarte scurte (râde)... Târziu i-am descoperit şi valoarea culturală. Iniţial am vrut să-nvăţ totuşi un Minulescu, pentru că mai ştiam câteva versuri şi voiam să profit, să-nvăţ cât mai puţin. Dar când a venit momentul să-i prezint poezia tatălui meu, nu am reuşit să recit nici măcar un vers, cred, pentru că eram atât de emoţionat!... El se uita fix şi pătrunzător la mine, iar eu nu am reuşit să-i spun nicio vorbă... Şi ţin minte că tata s-a supărat foarte tare, foarte tare... Cred că am luat şi o carte peste urechi, dar a avut diplomaţia şi inteligenţa să mă trimită la altcineva, să mă vadă... I-a spus: „Te rog, vezi dacă băiatul ăsta are treabă, pentru că nu vreau să-l nenorocesc".
Ce ar fi însemnat asta?
E cel mai mare chin să nu ai aptitudini şi să fii actor. Să te chinui în fiecare seară în faţa a 1.000 de oameni!... La Teatrul Naţional sunt chiar 1.200 de locuri în sală. E groaznic! Mai ales să-i simţi în jurul tău pe ceilalţi că au talent, iar tu - mai puţin. Am convingerea, am mai spus lucrul ăsta, că „mare actor" te face breasla, nu publicul. Fiecare ştie care e locul lui, pe scenă.
E cel mai mare chin să nu ai aptitudini şi să fii actor. Să te chinui în fiecare seară în faţa a 1.000 de oameni!... La Teatrul Naţional sunt chiar 1.200 de locuri în sală. E groaznic!
La Bulandra l-a angajat Ciulei
Mihai Constantin, profil de actor
„Weekend Adevărul": La admiterea la Teatru ce aţi prezentat, până la urmă?
Mihai Constantin: O poezie scurtă, a lui Sorescu - „Am zărit lumina". Am mai spus-o, mult mai târziu, după ce am terminat facultatea şi am venit la Teatrul Bulandra, unde m-a angajat Liviu Ciulei. După ce am trecut de etapa eliminatorie, am dat şi celelalte examene. Se dădeau probe atunci şi de poezie istorică, poezie patriotică... Am învăţat şi dintr-o poezie, „Cetatea Neamţului" (G. Coşbuc), înspăimântător de lungă, aşa că eu m-am concentrat asupra unui singur fragment. Iar la monolog, am avut „Spiridon", dintr-„O noapte furtunoasă". A mai fost proba de mimă, altă probă la care m-am dus ca de pe altă planetă. De fapt, probabil că ăsta a fost avantajul meu: că nu eram stricat de şcoli populare de artă, de profesoare frustrate, care ar fi vrut ele cândva să se facă actriţe...
Câţi ani aveaţi atunci?
Aveam 17, nici 18 ani când am dat... Şi am intrat din prima. Dar erau şi alţii care mai dăduseră de 10 ori, de 8 ori, de 7 ori... Erau hârşiţi în chestia asta, schimbaseră profesori, care mai de care mai nu ştiu cum... În timp ce, la mine, principala calitate a fost că eram chiar un copil, eram proaspăt. Iar tata mi-a dat o singură indicaţie: „Uită-te în ochii celui care te hotărăşti tu că lui vrei să-i spui, lui vrei să-i transmiţi, şi încearcă, cu toată credinţa ta, să-i spui părerea ta sinceră despre poezie. Nu încerca să faci pe artistul!", mi-a zis... Şi asta am făcut... Am încercat să fiu cinstit în primul rând cu mine.
O raţă, o găină, o pisică
La facultate, ce curs v-a plăcut mai mult?
Nu eram prea înnebunit, pentru că eram extrem de timid, dar am avut o mare profesoară, care m-a ajutat să trec un prag esenţial. În meseria asta, cred, eşti obligat să evoluezi şi mai treci, aşa, câte un prag. Nu eram foarte încântat pentru că trebuia să facem tot felul de exerciţii în faţa oamenilor, unele mi se păreau puerile, penibile, aveam de studiat, de pildă, animale: o raţă, o găină, o pisică... Cum să te uiţi cu ochii lateral, cum să mergi ca ele. Mi se păreau nişte aiureli; sigur că nu erau. Ne ajutau să scăpăm de sentimentul ridicolului, să ne descoperim... De fapt, asta şi este ideea în această meserie! Să te descoperi şi să ştii de ce sunt în stare corpul tău şi sufletul tău. Ce putere ai să transmiţi o emoţie... Trebuie să-nveţi cum să lucrezi cu acest instrument, care e corpul tău... Nu e aşa uşor, că vine unul, se scarpină la o ureche, spectatorii râd, şi gata: „Ce mare sunt!".
După aceea, cum spuneaţi, aţi ajuns la Bulandra. A fost un examen de angajare?
Sigur, toată generaţia mea a trecut prin astfel de examene. Dar, pe de altă parte, eu aveam impresia că domnul Ciulei, după ce a lucrat - şi a făcut o capodoperă - cu tata, „Furtuna" lui Shakespeare (tata juca Prospero, a fost unul din cele mai mari roluri ale lui), aveam impresia că domnul Ciulei ar fi urmat să se uite şi la mine cu acelaşi interes. Şi n-a fost deloc aşa. Trebuia să-i câştigi interesul. Nu conta băiatul cui erai. Acelaşi lucru s-a-ntâmplat şi cu Ştefan (Bănică Jr.), şi-mi amintesc în mod special un spectacol, „Deşteptarea primăverii". Erau două roluri principale, iar eu eram sigur că unul din ele urma să fie al meu, iar celălalt - al lui Ştefan. Şi nu s-a-ntâmplat aşa. Am fost foarte dezamăgit şi am suferit enorm. Şi, într-un fel, şi asta înseamnă să fii actor: ai impresia că ai dat dovadă, şi că meriţi, şi când te uiţi pe avizier, nu exişti... Din fericire, mie nu mi s-a prea întâmplat...
„Şi pe taică-meu îl strigau pe stradă: «Nu trage, dom' Semaca! Sunt eu, Lăscărică... ». Şi nu zic că «Liceenii» n-a fost un film bun... Pentru mine a fost o experienţă teribilă".
„Aveam 17, nici 18 ani când am dat... Şi am intrat din prima. Dar erau şi alţii care mai dăduseră de 10 ori, de 8 ori, de 7 ori..."
Juca fotbal înainte de filmări
Mihai Constantin e îngrozit de felul în care vorbesc acum copiii şi ce modele au
Sunteţi foarte cunoscut pentru două lucruri: în primul rând, vă place sau nu, pentru „Ionică"...
M-a urmărit chestia asta toată viaţa mea... Dar m-a şi ajutat foarte mult. Şi pe taică-meu îl strigau pe stradă: „Nu trage, dom' Semaca! Sunt eu, Lăscărică..." Şi nu zic că „Liceenii" n-a fost un film bun... Pentru mine a fost o experienţă teribilă. Eram nişte copii, am făcut totul dintr-o joacă. N-am avut îndârjirea asta, pe careo văd astăzi la unii: „Să fac, să demonstrez... ". Am dat nişte probe la Buftea. Ciudat este că scenaristul, domnul Şovu (n.r. - George Şovu), nu a fost de acord să joc în film, nu credea că aveam calitatea necesară să joc acel personaj, iar domnul Nicolae Corjos, regizorul filmului, a zis: „Te rog, lasă-l să vină să mai dea o probă şi o să te conving eu că merită...". Deci, iniţial, nu trebuia să fiu în film. Dar, odată ce-am început, ţin minte că ne-am jucat, la propriu... Jucam fotbal până în ultima clipă, când ne chemau la cadru... Nu erau exerciţii de concentrare, chestiile astea care se fac acum... Eram roşii la faţă toţi, doamna de la machiaj nu ştia cum să ne pudreze, cum să ne răcorească, să ne facă vânt, ca să nu mai fim atât de îmbujoraţi, transpiraţi, murdari... Cei de la costume ne ştergeau, ne curăţau... Mai aveam coşuri pe faţă, nu ştiau cum să facă să ni le acopere... Era o întreagă nebunie.
Celebri după două zile
A mers bine în cele din urmă...
La un moment dat, ne-am pomenit, eu cu Ştefan, că suntem actori principali într-un film care avea premiera la Cinema „Studio". Tocmai fusesem la vizionarea dinaintea premierei, iar mie nu-mi plăcea de mine, era şi prima dată că mă vedeam filmat şi-mi era ruşine, mi se părea că arăt groaznic. Ştefan avea şi el nemulţumirile lui, eram disperaţi. Aveam şi nişte bănuţi, câţi câştigasem atunci. Ne-am dus la o berărie şi nu ne serveau ăia... Ne spuneau că, dacă nu comandăm mâncare, nu ne dau bere. Iar noi nu aveam bani să luăm masa în oraş. Şi ne goneau... Eram nişte copii, eu eram student, Ştefan intrase şi el la facultate, dar era încă în armată, ştiţi cum era pe-atunci... Iar ce a urmat a fost extraordinar! A doua zi a fost premiera, la „Studio", un succes de public nemaipomenit. Şi în ziua următoare sau la două zile după premieră ne-am dus tot acolo, în acelaşi loc şi nu doar că ne dădeau, dar ne dădeau şi pe gratis! Stăteam la o masă şi primeam... de la toţi! Atât de repede s-a propagat chestia asta! Bineînţeles că taică-meu mă pusese în temă: „Încadrează-te în cât ai!". Dar am ştiut să mă ţin deoparte. Iar pentru noi, nişte copii, a fost un şoc! Ţin minte că se făceau spectacole de poezie, în provincie, cu domnul Caramitru... Se umpleau săli polivalente cu spectacolele alea, şi câştigam în 10 minute cât câştigam pe lună, acolo unde eram angajat. Că eu am făcut Teatrul la seral, am uitat să vă zic.
Serios? Ce făceaţi?
Erau locuri la Teatru „la seral" şi „la zi". Şi ne obligau să avem carte de muncă. Iar eu căram nişte hârtii dintr-un loc într-altul, mă angajase un prieten. Mă rog, cam aşa s-au petrecut lucrurile cu filmul ăsta. Dar au trecut, totuşi, 25 de ani! Nu mai poţi să strigi şi acum „Ionică, ce face Geta?". Deja nu mai are niciun haz! Filmul ăsta a însemnat pentru noi foarte mult şi sunt onorat că oamenii ne iubesc, dar între timp am făcut zeci, sute de alte lucruri...
Al doilea lucru pentru care sunteţi extrem de cunoscut: sunteţi „vocea Europa FM".
Şi cu asta a fost o problemă, dar poate că lucrurile au început să intre într-o ordine, cât de cât şi în societatea românească. Eu sunt un tip stabil: de pildă, cariera de actor mi-am început-o la Bulandra, aici rămân până la pensie. Cu Europa FM am început în 2000, numai că din păcate am avut un conflict cu un oportunist, un om care nu avea niciun fel de valoare profesională, aşa că după 10 ani am spus că nu mai pot continua. Numai că între timp acel personaj a dispărut, iar eu am avut norocul să mă iubească ascultătorii, au scris pe site... Şi chiar acum, de curând, m-au rechemat şi le-am răspuns că mă întorc cu cea mai mare plăcere! Iar gestul lor mă face să mă simt onorat, cu atât mai mult cu cât sunt tratat atât de politicos, că aproape sunt şocat. Primesc mesaje de genul: „Vă rugăm, puteţi veni să înregistrăm? Mulţumim mult". Poate că nu pare mare lucru, dar asta nu se întâmpla înainte. Şi când mă duc, am ...aşa, o bucurie, mă simt apreciat, mai ales că am muncit cu sufletul acolo, am vorbit uneori până mi-a venit rău! Şi sper că o să ieşim odată din perioada asta, „că dacă nu poţi tu, vino tu, iar dacă nu poţi nici tu, să vină el". Ciulei, care a venit în '90 din Occident, cu concepţia că sunt oameni care numai ei pot face un anumit lucru, într-un anume fel, a vrut să facă un spectacol cu Claudiu Bleonţ. Iar Bleonţ făcea un film cu (Lucian) Pintilie, celebrul „Balanţa", şi l-a anunţat pe maestru că nu poate veni pentru moment. Iar domnul Ciulei, ca un mare domn, a zis: „Nu-i nimic! Între timp facem alt spectacol". Pentru că el gândise acel rol pentru acel om.
Calitatea vorbirii la noi, în spaţiul public, e deseori criticată. Sunteţi de acord?
Am ţinut un festival de teatru „George Constantin", pentru elevi, şi am văzut lucruri înspăimântătoare, ce modele au copiii, cum vorbesc, cum rostesc cuvintele... Vorbirea e un lucru esenţial în teatru. De altfel, Ciulei ne-a adus în '90 o profesoară care să ne reînveţe să vorbim româneşte, pentru că limba română e o limbă superbă! Poate vi-l mai aduceţi aminte pe bunul şi dragul meu prieten Adrian Pintea. În gura lui, limba română suna mai frumos decât orice limbă a lumii, avea o nobleţe... Avea ceva ce foarte puţini mai au în ziua de azi. Teatrul, arta - în general - nu sunt pentru toată lumea... Sunt pentru cei care au ochi de văzut şi urechi de auzit.
Nepotul Tamarei Buciuceanu
Numele: Mihai Constantin
Data şi locul naşterii: 30 septembrie 1964, Bucureşti
Familia: „Tatăl său este actorul George Constantin; mama, mezzosoprana Iulia Buciuceanu (sora actriţei Tamara Buciuceanu). Are doi copii, Matei şi Maria." - conform site-ului său
Studiile şi cariera:
1989: Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, clasa profesoarei Sanda Manu
1990-prezent: Teatrul Bulandra, colaborări la Teatrul Naţional din Bucureşti
A jucat în aproape 20 de filme, între care: seria „Liceenii", „Pădureanca" „Extemporal la dirigenţie", „Balanţa", „Nunta mută", „Amintiri din Epoca de Aur", „Eu când vreau să fluier, fluier", „Portretul luptătorului la tinereţe", „Ursul"
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
