Adevarul.ro

Membru al unei familii cu tradiţii în Justiţia din România, Cornel Dinu nu a pus niciodată sub semnul întrebării ideea de a urma Dreptul. Are doar regretul că nu a profesat niciodată.

E un mare om de fotbal, dar ar fi putut fi şi un mare handbalist. Numele lui este legat de un singur club, căruia i-a rămas loial, chiar dacă ofertele de a pleca în altă parte, inclusiv „afară" când astfel de lucruri pur şi simplu nu se întâmplau, nu au lipsit. A ţinut să-şi facă numele egal şi cu fair-play-ul, fiind unul dintre rarissimii fotbalişti care au recunoscut un gol marcat cu mâna. Consideră că realizările sale sunt rezultatul tradiţiei şi educaţiei primite în familie. Cere mai mult sport, mai ales sport de echipă în şcoală, pentru că numai acesta îi învaţă pe copii „respectul pentru efortul celorlalţi". I se spune „Procurorul", sau „Mister", atât pentru studiile de Drept pe care le-a făcut, cât şi pentru atitudinea pe care avut-o în faţa a ceea ce el însuşi numeşte „încercările vieţii".

„Weekend Adevărul": Sunteţi născut la începutul epocii comuniste din România, la Târgovişte, într-o familie „cu probleme la dosar", cum se spunea...

Cornel Dinu: Într-adevăr, fac parte dintr-o generaţie care a prins, într-o perioadă destul de scurtă, cele mai mari transformări şi cele mai mari şocuri ale neamului său. M-am născut în 1948, la Târgovişte, într-o familie de intelectuali, dintr-o combinaţie ciudată, dar benefică aş spune... Mama era sârboaică, din Belgrad; tatăl meu - moldovean, venea dintr-o familie de boieri, plăieşi împroprietăriţi de Ştefan cel Mare... Toţi ceilalţi din jurul nostru erau intelectuali. Mă refer la unchi, la mătuşi, la veri, toţi erau oameni extrem de educaţi. Am prins, fiind născut în '48, şi perioada bolşevismului atroce, cu celebrele închisori, cu torţio­narii...

Şi familia dumneavoastră a avut de suferit...?

În '48 tatăl meu a fost obligat să plece din Magistratură. El a avut norocul că fusese coleg de an la facultate, în 1944, cu Dumitriu, fratele celebrului romancier (n.r. - Petru Dumitriu) şi acesta i-a spus că e cazul să se retragă el înainte de a fi trimis într‑o închisoare, la Canal, sau la „munca de jos", pentru că, în perioada de după război, condamnase o persoană care era în relaţii foarte bune cu celebra kominternistă Ana Pauker. Aşa că tatăl meu a devenit din '48 şi până în '58 maistru sondor la schela petrolieră Viforâta, iar cea care a ţinut casa în acea perioadă a fost mama. Apoi, am trăit deschiderea de după 1965, o perioadă, cred, de referinţă pentru existenţa din secolul trecut a neamului românesc. O perioadă care, până în '76- '77,a însemnat o viaţă lipsită de griji deosebite. Tatăl meu fusese reprimit în avocatură în '58, şi de atunci lucrurile s-au stabilizat şi din punct de vedere economic. Apoi, odată cu venirea mea la Dinamo în 1966, în ciuda dosarului încărcat pe care‑l avea tata, a fost angajat ca şeful Serviciului de Consultanţă Juridică a Serviciului de Pază şi Protecţie în Ministerul de Interne. Şefii Miliţiei de atunci au trecut cu vederea acesl dosar, fiind interesaţi numai de capacitatea juridică a tatălui meu. Deci, într-un fel, am cunoscut toate aceste frământări...

Iar de educaţia dumneavoastră, a copiilor familiei, cine se ocupa? 

Un rol deosebit, încă de la 3-4 ani, l-a avut în creşterea noastră una dintre mătuşi: este vorba de Nuţa Herişescu Bolintineanu, care îşi luase doctoratul în Filologie la Paris, devenise un fel de profesoară pentru toţi nepoţii mici ai familiei. Am beneficiat şi de creşterea într-un oraş cu un trecut istoric remarcabil, cu tradiţii, relicve şi o cultură impregnate de istorie... Mătuşă-mea ne ducea vara, pe toţi nepoţii, la Curtea Domnească şi ne învăţa acolo poezia naţional-patriotică a lui Bolintineanu, Radu Gyr, Eminescu... Pe la 4-5 ani cred că ştiam câteva zeci de poezii, inclusiv „Scrisoarea a III-a"! Tot cu mătuşa mea făceam lecţii de desen, de franceză...

Povesteaţi deunăzi că, din aceeaşi perioadă, aveţi şi una din primele amintiri clare: un moment dintr-o vacanţă la Tuşnad, alături de o minge de fotbal...

Da, este de fapt cu adevărat una din puţinele imagini de conştientizare pe care am avut-o în fragedă copilărie, cred că aveam 2 sau 3 ani. Eram cu părinţii, într‑un concediu, şi acolo cred că a fost prima întâlnire cu o minge de fotbal, probabil o jucărie... Dar nu întâmplător am luat acest drum al fotbalului de performanţă, pentru că tatăl meu şi mama mea erau mari admiratori ai acestui joc. Când tatăl meu a fost numit prim‑judecător la Bacău, a devenit şi antrenorul echipei Arlus, din Divizia B... Deci a fost o pasiune din familie, iar duminica, la Târgovişte, unde meseria de magistrat l-a dus mai departe pe tatăl meu, după mesele de prânz urma automat drumul spre stadion, la Metalul Târgovişte (aşa era numită atunci echipa locală)... Aşa că pasiunea s-a transmis cumva pe nesimţite...

Cornel Dinu (căpitanul dinamoviştilor), alături de Ţeţe Moraru (centru) şi de Ion Marin, ridicând Cupa României   Fotografii: arhiva personală

Care au fost cărţile copilăriei?

În primul rând poezia naţională: Bolintineanu, Coşbuc... Ştiam să recit, de la „Moartea lui Fulger" până la „Nunta Zamfirei"... Am fost întotdeauna atras de ceea ce însemna istoria naţională, mă alimentau şi drumurile pe care le făceam prin toată ţara... Mai târziu, după clasa a VII-a, când am început să mai chiulesc, şi pentru fotbal, dar şi pentru că mă atrăgeau ştiinţele umaniste şi nu-mi plăceau ştiinţele exacte, când plecam de la orele de Fizică sau de Matematică, mergeam să colind ruinele Castelului Domnesc de la Târgovişte...

La ce vă făcea plăcere să învăţaţi?

Încă de când aveam cam 5 ani, tatăl meu ne-a adus în casă, în fiecare duminică, un domn, Moise se numea, care făcea cu noi două ore de Muzică (de vioară) şi două ore de Franceză. Ei bine, eu am prins franceza, iar fratele meu cântatul la vioară, iar lucrul acesta ne-a dus mai departe. În ceea ce priveşte materiile, aş vrea să spun că am beneficiat de o educaţie căreia îi mulţumesc şi acum, aceea a celebrului colegiu, aşa cum se numeşte şi acum, „Ienăchiţă Văcărescu". Am avut noroc nu doar de tradiţia acestui liceu, dar şi de exigenţa unor profesori de excepţie. Unul din ei a fost, cred, cel mai mare profesor de Limba română din istoria liceelor din Târgovişte, Gheorghe Oprescu. El mi‑a sădit gustul pentru a scrie şi mai ales pentru a scrie corect. Iniţial, am avut o relaţie mai tensionată cu el în primii ani, dar văzând că sunt foarte talentat la fotbal şi că îmi place să citesc, a ţinut să se apropie de mine. Era un tip fantastic: la ore te întreba ce hamuri avea Tudor Şoimaru în „Neamul Şoimăreştilor", şi dacă nu ştiai, luai 2! Dacă ştiai, luai 10. Era un om de o ţinută extraordinară, cu o figură parcă ruptă din Grecia antică, un brunet înalt, de o eleganţă extraordinară în purtare şi în port, cu cărare pe mijloc şi cu părul mereu uns cu ulei în două părţi. Era numit în liceu „Zbirul", pentru că era într‑adevăr de o exigenţă fantastică, dar în realitate avea un suflet de aur şi încerca să ne pregătească şi pentru viaţă şi mai ales pentru obstacolele care ne-au aşteptat în viaţă. Am beneficiat şi de o profesoară de Istorie din celebra Vale a Voievozilor, profesoara Iancu. Ea mi‑a sădit gustul pentru adevărata istorie, pe care am încercat să o discern nu în funcţie de cine conduce, ci în funcţie de adevărurile care pot fi citite printre rânduri, printre documentele care pot fi comparate şi te apropie de adevărul pe care îl cauţi de fiecare dată în evenimentul istoric.

Cornel Dinu a fost şi unul dintre jucătorii reprezentativi ai echipei naţionale, pentru care a adunat 75 de selecţii

Cum v-aţi gândit să faceţi Dreptul? V-a împins către acest domeniu tradiţia din familie?

Cornel Dinu s-a ales cu porecla „Procurorul“ de la unul dintre primii săi antrenori, Gică Bărbulescu

Familia mea a dorit foarte mult ca fratele meu, mai mare cu patru ani decât mine, să facă fotbal. Eu, în schimb, am luat-o de mic pe maidan şi m-am bucurat de curtea casei părinţilor mei, unde organizam adevărate meciuri... Aşa că eu am îmbrăţişat această pasiune mai mult de unul singur... Şi tot aşa m‑am dus la juniorii de la Metalul Târgovişte. Am muncit foarte mult şi am reuşit să devin o surpriză plăcută pentru părinţii mei... Dar şi tatăl meu, şi unul din unchii mei erau jurişti de excepţie, iar după ce tata a devenit avocat, în 1958, mergeam de multe ori să-l iau de la tribunal seara. Avea procese foarte lungi, procese civile, procese de moşteniri, şi de fiecare dată mă învăţa că Justiţia trebuie să fie aceea care să asigure echilibrul societăţii şi că nu întâmplător statuia care înfăţişa Justiţia avea legătură la ochi, cartea pe genunchi şi sabia în mână! La Drept, am intrat la fără frecvenţă, pentru că eram deja lansat în fotbal, dar pot să spun că m-a atras şi-mi pare rău că practic n-am profesat. Am în schimb satisfacţia că, deşi am fost la fără frecvenţă, poate că uneori a trebuit să învăţ mai mult decât cei care erau la zi, pentru că la examene eram de multe ori numai eu şi profesorul. Şi mă trecea prin toată materia, deci trebuia să citesc cel puţin o dată cursul respectiv. Nu pot să spun că am fost un student excepţional, dar mă bucur şi m-a alintat din acest punct de vedere viaţa, în sensul că m-am împrietenit cu profesori de excepţie, oameni de care mă leagă o amiciţie ieşită din comun şi în aceste zile, cum a fost Nicolae Popa, care a devenit după 1990 consilier al preşedintelui Iliescu, apoi preşedinte al Consiliului Suprem al Magistraturii şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Am rămas într-o relaţie extraordinară şi cu celebrul profesor de Drept Roman, Emil Molcuţ, care mi-a creat un sistem de gândire de chintesenţă latină, dar mai mult decât atât, un gust fantastic pentru literatură... Este acum profesor emerit, predă în continuare la mai multe facultăţi... Iar de onomastica lui Nicolae Popa, pe 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, majoritatea celor care mai suntem în viaţă, dintre colegii de la Drept, ne întâlnim, în fiecare an.

"Am muncit foarte mult şi am reuşit să devin o surpriză plăcută pentru părinţii mei..."

"Deşi am fost la fără frecvenţă, poate că uneori a trebuit să învăţ mai mult decât cei care erau la zi."

De ce i se spune „Mister" sau „Procurorul"

Domnule Dinu, sunt studiile dumneavoastră de Drept motivul pentru care vi s-a spus „Procurorul"?

Da, este o poreclă care s-a terminat în renume. Şi acum profesorii de care vă aminteam îmi spun uneori „Proco", alintându-mă... „Procurorul" este de fapt un nume pe care l-am dobândit când eram la Târgovişte. Cel care mi l-a pus este unul din primii mei antrenori, este vorba de nea Gică Bărbulescu. Fusese un mare jucător pe timpuri, era un om de o ţinută morală ireproşabilă. La începuturi, când cochetam cu echipa naţională de juniori în '65-'66, avea o părere destul de îndoielnică despre mine, în sensul că mai plecam pe la lot, eram uneori mai năzdrăvan... Dar în momentul în care a auzit trecutul familiei mele şi că tatăl meu este avocat şi a fost un procuror, un magistrat inamovibil, a intrat în vestiar şi a spus: „Băi, vă rog să aveţi grijă de băiatul acesta, că este băiatul procurorului Dinu, un om extraordinar, recunoscut în toată Târgoviştea ca un magistrat integru şi de o calitate ieşită din comun!"

Dar la supranumele „Mister" cum s-a ajuns?

Tânărul Cornel Dinu a avut succes şi-n rândul femeilor datorită trăsăturilor sale fizice

N-a fost vorba neapărat de o impunere, a fost vorba de faptul că eu, de mic, am cochetat cu fotbalul, eram mare admirator al echipei Internazionale Milano, apoi mi-a plăcut mult fotbalul englez. Or, în fotbalul britanic, întotdeauna exista o distincţie, o departajare, un grad de respect pentru antrenor. Care fusese preluat şi în marele fotbal italian. Ionuţ Lupescu, pe care l-am adus la Dinamo în 1998, a fost cel care le‑a cerut celorlalţi jucători să mi se adreseze cu „Mister", pentru că eram un urmaş al ceea ce înseamnă un „Mister" în fotbal, aşa cum sunt antrenorii în Anglia. A fost viziunea lui, am acceptat-o, am vrut s-o impun în fotbalul românesc, dar asta nu presupune doar un nume sau o poreclă sau un apelativ care sună plăcut, ci presupune foarte mari obligaţii: ca, într-adevăr, să te porţi ca un gentleman, să fii detaşat, să-ţi ascunzi emoţiile şi, în primul rând, ceea ce am făcut întotdeauna cât am fost conducător sau antrenor, să-i pregăteşti pe mai tinerii elevi pentru viaţa adevărată, nu pentru derapajele pe care le trăim în ultimul timp şi care sunt convins că vor mai continua.

Cum vă explicaţi dumneavoastră, după ce aţi fost în toată cariera sportivă un exemplu de eleganţă, dispariţia manierelor şi a fair-play-ului de pe teren, indiferent de disciplină aproape?

Totul pleacă de la educaţie, de la educaţia incipientă, şi v‑am spus că am avut această şansă, acest noroc, ca eu să îmi primesc porţia de educaţie din familie. Unchiul meu, boierul Herişescu Bolintineanu, avea umor, în ciuda faptului că a fost la Canal şi în temniţele acelea teribile... Îmi amintesc şi acum, avea fruntea aceea celebră bolintineană, un şarm extraordinar, era şi poet. Apoi, tatăl meu, care era un om de o integritate deosebită... Am crescut la umbra acestor nuci falnici, care mi-au dat posibilitatea să înţeleg de la început că, fără a citi, fără a fi detaşat de răutăţile umane, fără a fi apropiat de suferinţa umană, nu pot fi complet... Or lucrul acesta nu l-am părăsit şi am fost întotdeauna servitorul acestei maniere de a gândi. Am, cred, o conştiinţă destul de curată. Sunt om şi sunt supus şi eu greşelii.

Domnule Dinu, ştiţi foarte bine care este statutul sportului în şcoala românească. Ce recomandări faceţi dumneavoastră Ministerului Educaţiei din acest punct de vedere?

În primul rând că eu am beneficiat şi din punctul acesta de vedere de profesori deosebiţi. Am făcut mai multe sporturi când eram mic, eram un polisportiv, şi am avut norocul să am profesori buni. Eu încurajez mai ales sporturile de echipă, ele sunt cele care îţi dau educaţia, tocmai pentru că e vorba de lucru în echipă şi de respectul pentru efortul celorlalţi. Nu întâmplător am ales fotbalul, pentru că jocul acesta îţi creează şi respectul pentru coechipier, ideea de a te sacrifica pentru el... Sportul este o şcoală a trăirilor, o şcoală perpetuă, în care înveţi să te lupţi cu tine însuţi... Din punctul meu de vedere, la ora actuală sportul este obligatoriu de mic în şcoală, este obligatoriu să avem profesori care să ştie să creeze tocmai prin exerciţiile pe care le fac, prin jocurile pe care le fac în activitatea sportivă, spiritul de echipă. Copiii au nevoie să-nveţe că nu se poate dobândi nimic, nu se poate reuşi în viaţă, decât lucrând în echipă. Nu întâmplător, în cluburile britanice există de peste 150 de ani o lozincă: „Nimeni nu este mai puternic decât echipa". Din păcate, nouă ne lipseşte tocmai această ideologie, a echipei, iar singurele ore de adevărată colectivitate sunt cele de Sport, de Muzică şi de Religie. De aceea consider tocmai aceste ore ca fiind obligatorii; doar ele îi pregătesc pe copii pentru viaţa adevărată.

"Sportul este o şcoală a trăirilor, o şcoală perpetuă, în care înveţi să te lupţi cu tine însuţi..."

Cornel Dinu

antrenor

Doar Dinamo

Numele:  Cornel Dinu

Data şi locul naşterii: 2 august 1948, Târgovişte

Starea civilă: a fost căsătorit din 1977 cu Silvia (d. 2011); un fiu, Corneluş (23 de ani)

Studiile şi cariera:

- 1966-1983: jucător la Dinamo Bucureşti. De trei ori cel mai bun jucător român al anului (1970, 1972, 1974)

- 1977: Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti

- 1979-1984: 75 de selecţii la echipa naţională

- 1990-1992: secretar de stat, Ministerul Sporturilor

- 1996-prezent: în conducerea clubului Dinamo

Locuieşte în: Bucureşti