Radu Paraschivescu, scriitor: „Am rămas corigent la Sport, în clasa a VII-a“

Radu Paraschivescu, un scriitor care se inspiră din viaţa de zi cu zi

Sportiv prin natură şi prin obicei, scriitorul Radu Paraschivescu povesteşte că nu a vrut să participe la orele de tumbe şi sărituri peste capră, pentru că aceste exerciţii „nu i se potriveau“.

Iubeşte sportul, în general, şi fotbalul, în particular. Iubeşte Banatul, Timişoara, inevitabil şi clubul de fotbal violet al oraşului, astfel că, dacă la întâlnirea cu el porţi ceva mov, cunoscuţii te bănuiesc că ai dori să-i intri în graţii. Nu-i plac uniformele şi uniformizările. Apreciază umorul, ca pe „un bun conducător de inteligenţă", scrie el însuşi amuzant şi e în general o persoană veselă, „solară", după cum se autodefineşte. Tocmai de aceea, în copilărie a citit „cu sughiţuri" cărţi precum „Cuore" sau „Singur pe lume". Şi-acum ar prefera mai curând o lingură cu untură de peşte în locul cărţilor deprimante!

„Weekend Adevărul": După cum aţi mărturisit deja mai demult, sunteţi născut în Bucureşti, dar aţi copilărit la Lugoj. Cum s-a făcut?

Radu Paraschivescu: A fost o întâmplare biografică. Mama e de acolo, iar când eu eram foarte mic, amândoi părinţii trebuia să lucreze. Ceea ce presupunea ca eu să rămân nesupravegheat. Or, la un de zile e riscant. Teoretic, cel puţin, ai mai puţin discernământ ca la 40 de ani (zâmbeşte). Şi-atunci am fost trimis în ambasadă la mătuşa şi la unchiul meu. Şi-acolo am copilărit, până am mers la şcoală. Cei şapte ani de-acasă sunt cei şapte ani de Lugoj pentru mine. A fost un loc sănătos, la graniţa dintre urban şi rural, pentru că stăteam la margine de oraş, mai erau trei case şi începea câmpul, eram vecin cu gârla. Şi am deprins mai toate obiceiurile de gârlă, de la fugăritul gâştelor până la bătutul mingii.

Aţi spus şi că tot acolo aţi fost supus unui „regim extrem de sever" de ciocolată de casă, tort doboş şi figurine din zahăr candel...

Eram alintat, mătuşa şi unchiul meu îşi asumaseră, cumva, rolul de bunici... Iar Banatul are reputaţia unei zone vehemente din punct de vedere gastronomic, mai ales în privinţa dulciurilor. Acolo se păstrează tradiţia gospodinelor care au doar ele reţetele pentru anumite prăjituri, pe care le transmit din generaţie în generaţie, se păstrează secretul cu ferocitate... În plus, în anii '60 exista un soi de comerţ îngăduit, aşa că în piaţa de zarzavaturi apăreau diverse doamne cu ciocolată de casă, cocoşei şi peştişori din zahăr candel şi alte astfel de delicatese paradisiace... Iar acestui „regim vitreg" i-am fost supus ani de zile, nu doar şapte ani, pentru că am făcut din Lugoj un loc de pelerinaj ritualic, am făcut toate vacanţele acolo! Abia aşteptam: plecam încă din ultima zi de curs, căci drumul era lung, opt ore cu trenul, cu scopul de a prinde acolo vacanţa din prima zi! Şi 90 de zile, cât avea bunul obicei să ţină vacanţa de vară, stăteam acolo. Şi încercam de fiecare dată să negociez întârzierea întoarcerii acasă măcar cu o zi.

Cu succes?

Nu, mă loveam de intransigenţa parentală, mi se spunea: „Aşa se cuvine, să fii la deschiderea anului. Aşa e frumos. Ce s-ar întâmpla dacă toţi copiii ar veni la şcoală din a doua zi?" An de an, până am terminat studenţia cred, mi-am petrecut acolo vacanţele, cu verii şi verişoarele mele, cu prietenii... Şi multe din prieteniile astea s-au păstrat până azi, ca şi relaţia mea cu Lugojul: ­şi-acum, după târgul de carte, plec acolo.

Să înţeleg că începutul şcolii, într-un alt oraş, în Bucureşti, trebuie să fi fost un moment cu emoţii destul de amestecate...?

Exista, din partea mea, un soi de aşteptare curioasă. Vedeam copiii care mergeau la şcoală şi mi se părea un soi de vitejie să ai ghiozdan... Era ceva acolo, care trebuia să fie lămurit. Aşa că m-am dus, cu acel conformism al băiatului cuminte care la 7 ani n-a ieşit încă din cuvântul părinţilor, cu tot firescul de care eram capabil, dar cu o oarecare strângere de inimă, provocată de schimbarea de decor. Imediat însă am intrat în calapodul elevului silitor, poate chiar tocilar. Învăţam la toate.

Într-un elan sportiv de studenţie

Dar ce vă plăcea?

De fapt, doar Sportul, Educaţia Fizică. Nu pot să spun că palpitam la Aritmetică. ­M-am ferit de cifre cât de mult am putut, toată viaţa. Nici Citirea, că aşa se numea pe atunci, nu era o mare miză pentru mine. Ştiam deja să citesc când am ajuns la şcoală, am avut un bunic răbdător şi aproape stoic, în suferinţa lui; m-a învăţat să citesc, şi după ce m-a învăţat am început eu să refac procesul, cum se face de obicei, citind cotoare de cărţi... Am crescut într-o casă cu trei pereţi de biliotecă.

Dar prima carte adevărată pe care aţi citit-o, care a fost?

Nu mai ştiu foarte bine cu ce am început, dar sigur prima carte pe care am deschis-o a fost un volum de poezii care apăruse la editura „Tineretului", cu o copertă verde, oribilă. Era încă un simplu act de identificare a unor cuvinte... Prima carte care mi s-a lipit de suflet era o carte de poveşti, de basme africane. Exista şi seria celebră de „Poveşti Nemuritoare", iar tata îmi procura fiecare volum, fără abatere. Dar cel mai mult mi-au plăcut aceste basme africane. Era o culegere în două volume, primul se numea: „Furt de cămile noaptea". Un titlu de thriller oriental.

Câţi ani aveaţi când aţi citit-o?

Vreo 7, cred. Cartea aia m-a captivat şi m-a ajutat să descopăr, empiric, noţiunea de tâlc. Fiecare poveste avea o morală, dar nu era nimic didactic, era un tâlc pe care-l intuiai, la care ajungeai cu mijloacele tale şi pe care îl fixai mai bine din acest motiv. Am trecut apoi cu sughiţuri, încruntări şi bombăneli printr-o serie de cărţi obligatorii: „Cuore", a lui de Amicis, despre care cred şi azi că este unul dintre cele mai bune instrumente pentru instalarea depresiei. „Singur pe lume" a lui Hector Malot a fost o altă cicatrice. Am citit şi „Morcoveaţă", a lui Jules Renard, şi nu mi-a crescut deloc veselia. Toate astea au fost nişte lecturi ratate. Pentru mine, diferenţa dintre „Cuore" şi o lingură de untură de peşte este foarte ­mică. Cred că la nevoie aş prefera untura de peşte sau uleiul de ricin!

Ce a urmat?

Romanele de aventuri, în care m-am cantonat pentru o perioadă îndelungată, din care care nici nu voiam să mai ies! Aceste cărţi îţi oferă un spaţiu de desfăşurare a propriilor fantezii. Apar primele identificări, la basmele africane e greu să te pui în pielea cămilei sau în cea a hoţului. Pe când la Dumas, la Zevaco, la Feval, mai ales dacă eşti băiat, te împodobeşti imediat cu calităţile lui d'Artagnan, ale lui Athos, Pardaillan... Te plasezi în tot felul de ipostaze cavalereşti, curtenitoare, romantice... Eu am făcut o cură de Dumas de ani de zile şi în tot timpul ăsta am refuzat ideea că există şi alţi scriitori. Mi se părea că n-are rost să mai existe şi alţii, câtă vreme aveam ciclul „Muschetarilor", „Regina Margot", „Cei 45"... Nu mai avea rost restul bibliotecii.

În vacanţă la mare, într-un februarie călduros

La şcoală ce vă plăcea între timp? Tot Educaţia ­Fizică cel mai mult?

N-am rămas un prizonier al şpagatului (râde). Din gimnaziu a început să-mi placă Engleza. Şi mi-a plăcut aşa de mult, că până la urmă ­m-am şi făcut profesor de Engleză. Suna bine, majoritatea filmelor pe care voiam să le văd erau în engleză, ca şi textele muzicii pop-rock. De altfel, ăsta era cârligul cu care limba engleză nu greşea niciodată. Cu toate astea nu aveam o profesoară foarte dăruită. Era o doamnă bine-dispusă, solară, dar care nu avea absolut deloc capacitatea de a ţine o clasă în frâu, iar noi eram o clasă de zurbagii. Cu toate acestea, m-am împrietenit până la urmă cu limba engleză, dar şi cu această profesoară, pe care o chema Sonia Pambuccian şi care era o doamnă foarte simpatică, deşi era, desigur, exasperată de haosul pe care-l cream noi.

Unde aţi făcut liceul?

Primii doi ani - la „Sava", numai că eu am dat treapta a doua în anul în care au desfiinţat singura clasă de uman, un fel de leprozeria liceului. Iar noi am fost dirijaţi spre unul din cele patru licee de Filologie-Istorie, care se înfiinţaseră tot atunci. Sfătuit de părinţi, am mers către „Creangă", fostul liceu de limbi clasice. Iar acolo, în ultimii ani de liceu, a apărut o altă mare dragoste didactică, Istoria Literaturii Universale, „ILU", cum îi spuneam noi în acronim. Mie mi-a destupat nişte zone care erau blocate şi mi-a înlesnit accesul către literatura adevărată. Îmi pare rău că nu se mai face...

Dar faptul că orele de Sport sunt mai curând facultative, cum vi se pare?

E dureros, eu îi prefer pe chiulangiii care pleacă de la orele plicticoase şi se duc să bată mingea, decât pe oamenii care se alimentează cu informaţii peste informaţii, le stochează şi nu le mai pot folosi vreodată, pentru că nu ştiu cum. Am văzut tineri care descoperă pe la 15-16 ani că nu mai ştiu să meargă, trăiesc trei sferturi de viaţă pe scaun. Or asta este, cred, de neacceptat. E adevărat că am rămas corigent la Sport, în clasa a VII-a...

Studentul Paraschivescu, cu bonetă de ostaş

Cum s-a întâmplat?

Eram legitimat la club, la Sportul Studenţesc, jucam fotbal acolo. În trimestrul al II-lea se făcea sport în sală: tot felul de tumbe, sărituri peste cap, lucruri nepotrivite cu felul meu de a fi. Eu am spus că „aşa ceva nu fac" şi că „prefer să bat mingea cu alţi chiulangii", cu care mă întâlneam pe terenul de sport. Şi profesorul mi-a spus: „Te las corigent". OK, am avut media 10 în primul trimestru, nota 2 pe trimestrul II şi din nou 10 pe trimestrul III. La trimestrele de aer liber eram as, la trimestrul de tumbe şi sărituri peste capră am strălucit prin absenţă. În esenţă însă, n-am lipsit în viaţa mea de la o oră de Sport, adică şi-atunci când ceilalţi săreau capra, eu mă echipam, îmi luam mingea şi mă duceam să bat mingea cu cine găseam. Şi când am devenit profesor la Făget am continuat să bat mingea cu elevii, de două-trei ori pe săptămână, câte două-trei ore, până cădeam lat.

Asta trebuie să vă fi făcut foarte popular...

Da, dar eu oricum eram popular, eram în postura optimă atunci. Gândiţi-vă, eram la jumătatea anilor '80, Ceauşescu înnebunise definitiv. Nu era nimic pe nicăieri, iar într-un loc uitat de lume cum era Făgetul, apare un tip de 23-24 de ani, cu plete, în blugi, care predă engleza. Cum să nu fiu popular?

"Prima carte care mi s-a lipit de suflet era o carte de poveşti, de basme africane, «Furt de cămile noaptea». Un titlu de thriller oriental.''

"De când am văzut Brazilia pentru prima dată, în meci cu Cehoslovacia, fotbalul a ajuns să mă absoarbă.''

„La facultate am intrat primul. A fost şocant"

Dar cum aţi ajuns să fiţi atât de îndrăgostit de sport?

Microb de copilărie... De când am învăţat să stau în picioare, am bătut mingea. A venit apoi şi plăcerea de a vedea un meci la televizor. Asta s-a întâmplat în '70, când am înfrânt, pentru prima dată, cerbicia tatălui meu, care  era de părere că un copil nu poate să nu doarmă la 9 seara. Dar la Campionatul Mondial din Mexic, am obţinut o derogare, poate şi pentru că era România calificată. Ştiu că era o diferenţă de fus foarte mare, meciurile se jucau pe la 1-2 noaptea. Iar atunci am văzut Brazilia jucând. Cu un an înainte îmi implorasem părinţii să mă lase să mă uit la finala Cupei Intercontinentale, ţin minte şi-acum, AC Milan cu Estudiantes (n.r. - un meci rămas în istorie pentru violenţa jucătorilor argentinieni, Cupa a fost câştigată până la urmă de italieni). N-am fost lăsat şi mi s-a povestit a doua zi la şcoală: „Aaaa, a intrat Salvarea de vreo 10 ori, a intrat şi Poliţia, au fost 15 glezne luate bucată cu bucată şi duse pentru reconstituire, vânătoare de oameni, jale!". Iar de când am văzut Brazilia pentru prima dată, în meci cu Cehoslovacia, fotbalul a ajuns să mă absoarbă, îl puneam foarte în faţă, ca priorităţi. Consecinţe există şi azi, pentru că şi acum trebuie să lupt cu mine ca ­să-mi triez ocupaţiile.

Iubirea dumneavoastră pentru sport este mult mai largă decât fotbalul. Ştiu oameni pe care i-aţi determinat să se uite la competiţiile de ciclism, vorbind la radio despre castelele acelea năucitoare din Turul Franţei, de pildă...

Turul Franţei e de fapt un pretext ca să vezi Franţa. Eu nu ştiu dacă foarte multă lume se uită la ciclişti. În general te confiscă peisajul din spatele cicliştilor: o biserică, o culme de deal, un pâlc de copaci, un lac. Am avut acum doi sau trei ani prilejul să fiu în Franţa chiar în perioada Turului... Cum să vă explic... În această perioadă Franţa se autosuspendă! În unele orăşele pur şi simplu nu se mai văd forme de viaţă! Toţi sunt în cârciumi, la televizor. C'est le Tour, adică totuşi... Există războaie pe planetă, există ameninţări, există predicţii apocaliptice... Toate, până la Turul Franţei. Când începe Turul, toate celelalte cad în derizoriu.

Revenind la şcoală: alegerea pentru Litere, Engleză-Franceză, probabil că nu putea fi evitată...

Eu am mitologizat frenetic facultatea, mi se părea, în primul rând, o instituţie inaccesibilă. Simpla pronunţare a cuvântului „student" mie îmi dădea frisoane. Şi eram pregătit pentru eşec. Mă gândeam: „Eu n-am stofă de student, n-o să ajung niciodată aşa ceva, o să pic, o să mă ia în Armată, o să mă ţină trei veşnicii acolo..." Asta era marea mea spaimă. Toată lumea care mă cunoştea (mai bine decât mine), a pariat cu mine că intru între primii cinci. Eram bănuit de umor, căci spuneam: „Dom'le, n-are rost să devenim groteşti, că eu ştiu că omul cel mai fericit e cel care e ultimul pe listă, sub care se trage linia". Ei, şi-am intrat primul. A fost şocant.

Cum vi se pare atunci şcoala de astăzi?

Am un prieten profesor universitar, care-mi povestea cât de greu a fost să-şi convingă studenţii că Aristotel a murit şi nu e belgian... Toate lucrurile astea vin, cred, din condiţia periferică pe care o are profesorul. Înainte, avea un statut, care-l făcea preţuit, câteodată invidiabil, în comunitatea lui. Acum, este profesorul din „Filantropica" lui Nae Caranfil. În plus, plecând mulţi profesori din sistem, vin alţii şi le iau locul. Sunt suplinitori, oameni care funcţionează pe post de plombe. Dar sunt nişte plombe prost puse, eu am exemplul unor oameni pe care i-am lăsat corigenţi şi pe care i-am găsit profesori suplinitori la materia la care eu îi lăsasem corigenţi.

Cum aţi ajuns să predaţi la Făget?

Pe vremea aceea, în anii '80, se practica repartiţia naţională. Iar instrumentul pe care nu aveai voie să-l uiţi acasă în ziua respectivă era Atlasul geografic. Acolo vedeai: localitatea aia are gară? Repartiţia naţională nu însemna Timişoara, Cluj sau Iaşi. Erau de obicei sate, comune, locuri despre care nici nu ştiai că există... Trebuia să fii atent unde e postul, care localitate e mai aproape de o gară importantă. Delicatesele repartiţiei erau Slobozia şi Călăraşi. Eu aş fi putut să iau Călăraşi şi ­n-am vrut, am preferat să mă duc în Banat. Iar atunci existau trei posturi în judeţul Timiş. Pe cel de la Şag, destul de aproape de Timişoara, mă şi vedeam făcând naveta cu bicicleta, l-a luat altcineva, pentru că avea buletin de Şag. Criteriile astea erau mai importante decât media de absolvire. Al doilea post era la Teremia Mare, o zonă viticolă. Nici la ăsta n-am avut acces, l-a luat cineva care era căsătorit cu un localnic. Şi a rămas Făgetul, despre care nu ştiam practic nimic.

Şi cum a fost?

S-a comunicat la catedră la Timişoara: „Domn'e, e un dement, unul din Bucureşti care vrea în judeţul Timiş, la Făget". Şi m-am dus acolo fără să ştiu nimic, şi cred că şi oamenii de acolo avuseseră un mic şoc, pentru că aflaseră că „vine unul de la Bucureşti". Sigur că primele întrebări sunt suspicioase: „Ce caută ăsta aici?", „Cine l-a trimis?", „Cu ce gânduri?", „E imposibil să vină el de la Bucureşti fără o agendă!". Astea au fost reacţiile de început. După o săptămână, zece zile, toată gheaţa s-a topit, iar la patru ani după ce mă instalasem acolo, în octombrie '88, ne-am despărţit cu lacrimi, ca în filmele indiene! Au fost patru ani foarte buni şi mi-am dat seama mai târziu, când mă mai întâlneam cu foşti colegi din facultate, ce bine am ales... Eram nomenclaturist pe lângă ei...

De ce?

Alţii aveau catedra în două sate, n-aveau cu ce să meargă între ele, erau şi lupi pe-acolo, prezenţă simpatică, mai ales iarna... Ori eu am avut noroc: la Făget oprea acceleratul! Era acceleratul Timişoara-Iaşi, zis „Foamea", o chestie absolut sordidă... Mai erau şi nişte trenuri de dimineaţă, nişte apariţii incerte, ca şi un tren de noapte, căruia i se spunea „Vagabondul", pentru că ­n-avea o oră anume de plecat... Pleca la un moment dat, când voia mecanicul... Dar mi-a plăcut. Aveam şi o relaţie bună cu elevii, cu unii am mers şi la olimpiadă... Vă daţi seama? La olimpiadă de Limba Engleză, faza pe judeţ, cu nişte copii din mediul rural!

Între timp aţi tradus aproape 70 de cărţi, din autori precum Salman ­Rushdie, Julian Barnes, Steinbeck, Jonathan Coe... Care v-a plăcut cel mai tare?

Superlativele mi se par riscante, mai ales în artă, dar în clasamentul meu personal, cartea care m-a solicitat cel mai mult a fost „Copiii din miez de noapte", a lui Salman Rushdie. Cărţile care mi-au plăcut cel mai mult sunt: „O istorie a lumii în 10 ½ capitole" şi „Puls" de Julian Barnes, scriitorul de care eu mă simt de altfel cel mai apropiat... Pe urmă mi-a plăcut teribil „Casa Somnului", a lui Jonathan Coe, unul din romanele splendide ale ultimelor decenii. 

Scrieţi la rândul dumneavoastră destul de mult şi de amuzant, ­inspirându-vă de multe ori din cotidian. Cum faceţi să zâmbiţi şi nu să vă enervaţi?

Mă enervam şi eu până nu demult, dar eu sunt o fire solară. Sunt născut vara, sunt semn de foc, îmi plac zilele lungi, conduc o colecţie de carte comică, îmi place umorul, iar faptul că-mi iau subiectele din actualitate e o formă de lene până la urmă. Sunt autori care vânează subiecte, sau care le compun... La mine vin subiectele şi-mi bat la uşă. Trăind într-un bloc din Bucureşti, dacă vrei să scrii proză comică, nu trebuie de fapt să faci nimic, doar să nu fii surd şi orb...

Lansaţi chiar la „Gaudeamus" cel mai nou volum... Despre ce este vorba?

Lansarea are loc chiar sâmbătă, 26 noiembrie, la standul editurii Humanitas, în cadrul Târgului de carte „Gaudeamus"... Cartea se numeşte „Toamna decanei" şi este un volum de convorbiri cu doamna Antoaneta Ralian, unul dintre traducătorii cei mai prolifici şi mai talentaţi din ultima jumătate de secol.

"Am exemplul unor oameni pe care i-am lăsat corigenţi şi pe care i-am găsit profesori suplinitori la materia la care eu îi lăsasem corigenţi.''

Echipa „Adevărul“ s-a întâlnit cu Radu Paraschivescu la sediul redacţiei

CV

- Amator de umor
- Numele: Radu Paraschivescu
- Data şi locul naşterii: 14 august 1960, Bucureşti
- Studiile şi cariera:
- 1984: Facultatea de Litere, secţia Engleză-Franceză, Universitatea Bucureşti
- 1984-1988: profesor de Limba Engleză, Făget, judeţul Timiş
- 2000: primele două romane „Efemeriada", „Balul fantomelor"
- Alte cărţi publicate:  „Cu inima smulsă din piept", „Fluturele negru"
- Povestiri, eseuri: „Bazar Bizar", „Ghidul nesimţitului", „Fanionul roşu", „Fie-ne tranziţia uşoară!", „Mi-e rău la cap, mă doare mintea", „Răcani, pifani şi veterani" iar în noiembrie 2011 - „Toamna decanei"
- Locuieşte în: Bucureşti