Radu Muntean, regizor: „Am copiat la Bacalaureat“

Cunoscut pentru adevărul frust al filmelor sale, regizorul Radu Muntean ar schimba din temelii şcoala românească, „pentru că vrea să te înveţe tot şi nu te învaţă nimic“.

Şcoala, în perioada comunismului, nu e deloc o amintire neplăcută pentru Radu Muntean. Regizorul, care ne-a primit într-un studio în care lucrează la montarea unui documentar despre dragoste şi penitenciare, mărturiseşte fără ezitări că „a avut o copilărie fericită", în care bătut mingea de nenumărate ori pe un teren pe care în ultimii ani s-a ridicat o clădire uriaşă, lângă Catedrala Sfântul Iosif, din centrul Capitalei, şi că a copiat la unele examene. În schimb, admiterea la facultate, chiar în vara lui 1989, a fost foarte serioasă. Se pregătise doi ani pentru ea şi a luat fără probleme. Mai trist, pentru Radu Muntean, e că „ăia mici" ai lui învaţă după un Abecedar aproape identic cu cel pe care l-a întâlnit el însuşi, acum trei decenii.

Căderea lui Ceauşescu v-a prins...

Terminasem liceul, eram în armată. Ţin minte acea epocă pentru socializarea din şcoală, cel mai plăcut lucru legat de liceu. Eu abia aşteptam să se termine vacanţa şi să înceapă şcoala! Nu mă omoram cu învăţatul, dar aveam o grămadă de prieteni şi îmi plăcea să-mi trec timpul cu ei.

În ce cartier aţi crescut?

Sala Palatului, de fapt în curtea Catedralei Sf. Iosif, la Şcoala Generală nr. 118 „Vasile Alecsandri". După-aia am sărit gardul şi am făcut liceul la „Sava", pe timpul ăla „Nicolae Bălcescu". Opţiunea nu a fost impusă de părinţi sau justificată de o înclinaţie pe care aş fi avut‑o eu pentru matematică şi fizică (profilul liceului). Mai degrabă a fost determinată de faptul că aproape toţi colegii mei de generală au hotărât să dea aici. Şi până la urmă, din 30-şi-ceva de copii câţi eram în clasă la generală, 28 am rămas împreună în aceeaşi clasă şi mai departe.

Premiant aţi fost?

Cred că premianţi am fost cu toţii până în clasa a IV-a. Aşa era sistemul. Dar n-am luat niciodată premiul I, am luat numai premiul III şi premiul II. Cred că toţi din clasă luam câte ceva, probabil că ultimii luau menţiune, aproape nimeni nu pleca acasă cu mâna goală.

Cum vă umpleaţi recreaţiile?

Jucam mai ales fotbal, pe un teren aflat lângă şcoală, acolo unde acum fac Cathedral Plaza. Practic, au dărâmat un părculeţ şi fostul meu teren de fotbal. S-a dărâmat şi fostul teren al liceului, şi încă unul care era pe Calea Victoriei, şi pe care noi îl botezaserăm foarte pompos „River Plate", după celebrul stadion din Argentina... Au făcut în loc ceea ce noi numeam „Bulevardul Celor Două Closete" pentru că era mărginit de două WC‑uri publice, unul la Romană şi unul pe Griviţa (n.r.- Calea Griviţei). Mai făceam arcuri din beţe în Cişmigiu, jucam şi fotbal acolo, printre copaci, făceam tot felul de tâmpenii...

Bac-ul din acest an ce impresie v-a lăsat?

Sentimentul meu e că nu s-au schimbat prea multe lucruri în şcoală faţă de perioada în care eu am fost elev. Nu-mi dau seama dacă autorităţile chiar au început să ia lucrurile în serios, ori e la fel ca pe vremea mea, când examenul era mai mult decât superfluu. În ultimii doi ani de liceu, eu n-am învăţat mai nimic, mă pregăteam pentru admiterea la Facultate, la Regie, eram foarte setat să intru. Devenisem foarte pasionat de ce urma să fac şi aveam medii foarte proaste în ultimii doi ani. Iar pentru Bacalaureat nu m-am pregătit aproape deloc, drept urmare am copiat. Cu destul de multă pricepere...

Cât de serioasă a fost admiterea la IATC („Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică"), aşa cum se numea atunci „Academia de Teatru şi Film"?

Foarte serioasă. Am dat în '89 şi am fost obligat după aceea să intru în armată nouă luni, dar Revoluţia a schimbat asta, a redus perioada la şase luni, şi am scăpat mai repede. Examenul a fost însă extrem de serios şi l-am pregătit timp de doi ani cu Tudor Mărăscu, regizor de teatru şi de film. Ne întâlneam duminica, eram şase elevi la meditaţii. Era foarte plăcut, stăteam de dimineaţă până seara. Discutam lucrările pe care le făceam în săptămâna care trecuse, făceam transpunere cinematografică. Primeai câte un text literar şi trebuia să descrii cât mai precis cum ai fi vrut să filmezi bucata respectivă. La examen exista şi o fază orală, în care chiar trebuia să pun în scenă, acolo, o bucăţică de piesă de teatru.

Regia de teatru nu v-a tentat niciodată?

Nu, n-am cuplat niciodată la convenţia de teatru. La spectacole mă duc mai mult pentru filmele pe care vreau să le fac, dacă vreau să văd un actor care mă interesează pentru rolul din film. Nu pot să mă conectez la această convenţie, nu cred ce se întâmplă acolo... Asta e, se rupe filmul!

În ce fel v-a pregătit perioada trăită înainte de căderea lui Ceauşescu pentru filmele pe care le‑aţi făcut?

E vorba de aproape jumătate din viaţa mea: toată copilăria şi aproape toată adolescenţa, aveam 18 ani când a căzut comunismul... Eu consider că sunt un tip norocos că am putut să trăiesc în ambele lumi. Atunci ştiam că nu e bine ce se-ntâmplă şi aveam senzaţia că ne doream cu toţii căderea lui Ceauşescu. Fiind în armată în acel moment, am prins chiar 22 decembrie în gardă  şi mă aşteptam ca toată lumea, toţi colegii mei de companie să se bucure. N-a fost aşa, unii erau destul de reticenţi, spuneau : „nu e sigur că o să fie mai bine acum", iar eu am fost foarte surprins.

Găsiţi că propriii dumneavoastră copii sunt mai norocoşi, au o copilărie mai frumoasă decât cei de-acum 30 de ani?

Eu am avut o copilărie foarte fericită, nu pot să mă plâng! Copiii noştri, cred eu însă, sunt mai fericiţi: ies mai bine, ies câştigători din competiţia asta, cu noi, cei de atunci. Dar sunt lucruri pe care avem datoria să le spunem şi e treaba lor dacă o să ne asculte sau nu. Copiii mei, de pildă, au de toate, aproape tot ce-şi doresc şi trebuie cumva să-nveţe să aprecieze...

"În ultimii doi ani de liceu, eu n-am învăţat mai nimic, mă pregăteam pentru admiterea la facultate, la Regie, eram foarte setat
să intru.

Cum faceţi această educaţie?

Trebuie să le cultivi discernământul! Părintele poate contribui la educaţia copilului în primii ani, până aproape de adolescenţă, după care copilul face de fapt ce vrea el. Şi dacă n-ai lucrat bine în primii ani, când se pun bazele, e foarte posibil să-l fi pierdut, pentru că stă foarte mult timp la şcoală, intră în contact cu alte medii. Nu poţi controla asta şi nici nu cred că e bine să controlezi.

Spuneaţi mai deunăzi că toate filmele dumneavoastră sunt legate cumva de perioada comunismului. Cum?

Personajele din „Marţi, după Crăciun", dar mai ales din „Boogie" au multe puncte comune, au între 30 şi 40 de ani, s-au maturizat odată cu societatea. Şi cred că această generaţie, din care fac şi eu parte, are mult mai multe responsabilităţi decât aveau cândva părinţii noştri la aceeaşi vârstă, pentru că lumea e mai dinamică, mai neiertătoare, mai complicată. Suntem prima generaţie care a trecut prin toate schimbările. Lucrurile astea se văd, chiar dacă într-unele filme nu există nici măcar o referinţă directă la comunism! Sunt oameni care muncesc prea mult şi n-au destul timp să stea cu familia, o neglijează pentru că au o prea mare dorinţă de afirmare. În „Boogie", trecutul e foarte prezent, în „Hârtia...", nu mai vorbesc.

Faceţi parte din aşa-numitul „nou val" de regizori români, oameni care se apropie de o anumită maturitate de creaţie. Vă îngrijorează că nu se arată nimic nou la orizont?

Nu cred că şcoala s-a schimbat prea mult de când am făcut-o eu, sunt cam aceiaşi profesori... Iar Academia nu a fost tocmai o şcoală, a fost mai mult un fel de unitate de producţie, cineva mi-a dat bani să fac filme şi să-mi fac mâna în felul ăsta, să învăţ făcând. Nu pot să spun că am învăţat prea mult de la profesori, ci mai curând ajutându-ne unii pe alţii, văzând multe filme pe casete, la cinematecă sau pe unde apucam...  Şi cred că acelaşi drum îl pot avea şi studenţii de azi. În plus, acum există un acces la informaţie aproape nelimitat, poţi vedea aproape orice film îţi doreşti, acum nu mai ai nicio scuză să nu vezi, să nu fii la curent cu ce întâmplă în cinema!

Puteţi să vă uitaţi la filme aşa cum o face un spectator obişnuit, gustând povestea, ori desfaceţi involuntar în minte orice imagine, în procedee tehnice, unghiuri de filmare şi tăieturi la montaj?

Pot să văd filme, dar observ când ceva nu e cum trebuie. Dacă toate lucrurile sunt la locul lor, sigur că te fură şi filmul, şi povestea. Când lucrurile nu merg bine şi sunt greşeli evidente sau lucruri penibile, nu pot să stau la film. Nu mi se pare că merită să-mi pierd vremea, am devenit destul de selectiv.

Cum a fost jobul de profesor pe care l-aţi avut la un moment dat, la sfârşitul anilor '90?

Un an am predat la Universitatea Media, în '98-'99, cam aşa... I-am avut ca studenţi pe Radu Jude („Lampa cu căciulă" - 2006, „Cea mai fericită fată din lume" - 2009), Adrian Sitaru („Valuri" - 2007, „Pescuit sportiv" - 2008), Hadrian Marcu (regizor secund la „Hârtia va fi albastră"), Adi Silişteanu (director de imagine).

Aţi mai repeta experienţa?

Chiar acum nu, dar mai încolo, cine ştie... Mai ales că mi se pare complicat: trebuie să să ai nu ştiu ce grade, ca să poţi face asta. Atunci, eu am fost, teoretic, asistent. Practic, am ţinut cursul, deşi titular de catedră era Andrei Blaier. În niciun caz nu am făcut-o pentru bani, salariul abia îmi acoperea benzina până la Buftea, unde se ţineau cursurile. Am făcut-o pentru experienţă: din 28 de studenţi câţi erau în grupă, veneau în mod regulat vreo patru-cinci. Erau cei cu adevărat interesaţi, şi ei au reuşit să facă ceva! Mie mi-a prins bine experienţa, şi sunt convins că şi lor.

Talent sau educaţie, ce contează mai mult?

Talentul este extrem de dificil de cuantificat. Până la un anumit punct, orice e o meserie, pe care trebuie s-o înveţi: la şcoală, din cărţi, sau prin ucenicie. Ori înveţi făcând pur şi simplu, e mai puţin important. Iar azi, cinema-ul s-a democratizat enorm: oricine poate să facă un film, chiar şi cu un telefon mobil, folosind la editare un program descărcat gratis de pe net. Oricine poate încerca! Doar de la un moment încolo putem vorbi de vocaţie şi de autori de cinema.

Ce lipseşte acum din şcoală?

Trebuie să facem cumva ca ăştia mici să fie atraşi de carte, de învăţat. Ei nu pot fi atraşi de toată cartea, trebuie să aibă nişte noţiuni de bază, după care educaţia ar trebui să fie direcţionată, aşa cum e în Occident. Noi n-am făcut asta, şcoala noastră încearcă să te înveţe tot, şi de fapt nu te-nvaţă nimic! Noi trebuia să memorăm toate datele bătăliilor şi domnitorii, şi-i uitam fără să reţinem nimic şi fără să-nţelegem nimic din istorie, din al doilea nivel al informaţiei: de ce au făcut oamenii ăia ce au făcut, cum au trăit... Învăţam mecanic şi fără nicio logică. Eu nu-mi mai amintesc nimic. Nici nu mă mai întrebaţi de chimie, de fizică, de rezistenţa materialelor, le-am şters complet din memorie.

Ce aţi schimba dumneavoastră?

Cred că ăsta e pariul cel mai mare: şcoala să se schimbe ca filosofie. Copilul meu a trecut de clasa I, iar Abecedarul pe care l-a învăţat acum e „unu la unu" cu cel după care am învăţat eu, acum 30 de ani! Este aberant ca în 2011 să mai ai un Abecedar în care să găseşti nume proprii ca Onu sau Chiriac! Ori să dai unui copil de clasa a II-a să citească Ion Creangă în original! Eu a trebuit să traduc fiecare al treilea cuvânt! Iar asta a fost una dintre primele lui lecturi! Copilul riscă să nu mai vrea niciodată să mai citească după o astfel de experienţă, pentru că n-a înţeles nimic! E inadmisibil să structurezi informaţia 2011 ca în 1970!

"Copilul meu a trecut de clasa I, iar Abecedarul pe care l-a învăţat acum e „unu la unu" cu cel după care am învăţat eu, acum 30 de ani!

CV

- Succes în America
- S-a născut în Bucureşti la 8 iunie 1971
- A absolvit Academia de Teatru şi Film în 1994
Filmografie:
- 2002 „Furia", premiul Uniunii Cineaştilor din România
- 2006 „Hârtia va fi albastră", a deschis Festivalul de la Locarno
- 2008 „Boogie", finala Quinzaine de Realisateurs, Cannes
- 2010 „Marţi, după Crăciun", Cannes; „Românii nu pot să facă filme proaste. E probabil ilegal la ei în ţară" - „LA Times"