O elevă autistă, pas cu pas spre succes

Monica Iordache are 14 ani şi învaţă cu succes într-o şcoală obişnuită, în ciuda diagnosticului de autism

Este uimitor când un copil diagnosticat cu autism reuşeşte să înveţe într-o şcoală obişnuită. Monica Iordache demonstrează că se poate.

Într-un birou ticist cu hârtii ştampilate şi alte mărunţişuri, directoarea unei grădiniţe trage din ţigară, şi-n jurul ei fumul persistă o vreme, apoi pluteşte mai departe, cum face fumul, în căutarea unor perdele proaspăt spălate.

Prin uşa deschisă, o fetiţă de 4 ani dă buzna şi-o ceartă: „Vă rog să nu mai fumaţi în prezenţa copiilor, că am văzut la «Familia De ce» (n.r. - un desen animat educativ) c-o să vi se umple plămânii de fum şi muriţi, şi-o s-o păţesc şi eu". „Obraznico!", sare directoarea, ca arsă. Ziceam ceva de hârtii ştampilate şi alte mărunţişuri? În clipa următoare erau pe jos. Cu mâna sa micuţă, dar sigură, Monica măturase totul de pe biroul directoarei şi clocotea. Era prima ei zi la grădiniţă. Şi ultima.

Pâinişoare şi cornuleţe

Când s-a născut, doctorii au încadrat-o la „pâinişoare": un copil măricel, de peste 3 kilograme - o greutate bună, faţă de bebeluşii „cornuleţe" care aveau nevoie să mai stea puţin la „cuptor" după ce veneau pe lume.Când i-au dat-o în braţe, Monica i-a zâmbit mamei, deşi e lucru ştiut că bebeluşii nu fac asta. Şi mai făcea ea un lucru pe care ceilalţi nu-l făceau: nu dormea. Nu la fel ca restul. Nu din trei în trei ore. „Vedeţi că are un metabolism diferit", i-au spus atunci doctorii lui Beatrice Iordache.

Acasă, Monica se agăţa de pieptul maică-sii, cu degetele alea firave de copil, dar ­care ştiu să strângă atât de tare o dată ce-au prins un fir de tricot, o eşarfă nouă sau un cercel cu încuietoare zdravănă. Beatrice o purta într-un marsupiu şi-aşa făcea treburile prin casă, cu ea ataşată. O dată la o săptămână, Monica nu mai dormea deloc timp de o zi şi-o noapte.

„A crescut normal până pe la 2 ani şi jumătate, ­fiind mult mai energică decât ceilalţi", povesteşte Beatrice, care până la 30 de ani (când a devenit mamă) crescuse destui nepoţi cât să ştie cum trebuie să stea lucrurile. „I se dezvoltase limbajul, dar nu avea cursivitate în propoziţii."

Pe la 3 ani, Monica „a ieşit din standarde". Nu voia s-audă de reguli şi disciplină. O interdicţie blajină precum „mama, nu ai voie să mănânci desertul înainte de masă" declanşa un uragan.

În timpul unei piese de teatru, la şcoală  Foto: arhiva personală

Mulţi îi spuneau Beatricei că nu-şi stăpâneşte copilul, că nu ştie să-i facă educaţie. Dacă era aglomerat, Monica urla în autobuz. Nu suporta zgomotele, iar când vedea oameni nervoşi, sărea să-i bată. A păţit-o un bărbat care-şi certa copilul în mijlocul trotuarului. Trecând pe lângă ei, Monica l-a pocnit pe agresor drept între picioare. Beatrice, care-o ţinea de cealaltă mână, s-a cutremurat - omul nu era un pirpiriu. Apoi a rupt-o la fugă, cu Monica după ea. 

Terapeut pentru propriul copil

Au început s-o ducă pe la doctori. Întâi au crezut că are ceva „pe la endocrine". Apoi cineva şi-a dat cu părerea că „probabil e vorba de micul deranjament al creierului". Pentru că nici mersul nu era ca la alţi copii. „Era cam în toate direcţiile."

Din recomandare-n recomandare, au ajuns la o doctoriţă de la Spitalul 9, care a diagnosticat-o cu „sindrom sever hiperkinetic". Cu alte cuvinte, era întruchiparea lui Taz (diavolul tasmanian din seria de desene animate ­Looney Tunes). Avea şi autism de tip Asperger, iar asta era vestea bună. Sindromul Asperger este un autism înalt funcţional. Copiii cu această tulburare pot fi incredibil de inteligenţi.   

Beatrice auzise vag despre autism. A căutat pe internet toată literatura de specialitate şi s-a transformat în terapeutul propriului copil. Se întâmpla în 2000. Terapia ABA (Applied Behavior Analysis - Analiză comportamentală aplicată) nu ajunsese încă în România.

Au încercat din nou s-o ducă la grădiniţă. N-au spus că are probleme. Fuseseră deja refuzaţi, deşi legea spune că şi aceşti copii trebuie primiţi în şcolile obişnuite. Şi atunci s-a întâmplat ceva care se mai întâmplă pe la grădiniţele de stat. O educatoare a bătut-o pe Monica. Pentru că Monica nu dormea la prânz, ca ­restul copiilor.

Acela a fost momentul în care părinţii şi bunicii Monicăi şi-au vândut casele şi s-au mutat cu chirie. Pentru ca Monica să meargă la o grădiniţă şi apoi la o şcoală particulară. Medicaţia pentru ADHD (Attentional Deficit Disorder - deficit de atenţie) costa şi ea o avere.

Fuga la un adult!

Clasa I a făcut-o tot la o şcoală particulară. „Nu a învăţat nimic atunci. Doar a desenat. Dar am dus-o ca să socializeze şi să nu piardă vârsta." Dintr-a doua a fost acceptată la Şcoala nr. 5 din centrul Capitalei, o şcoală de stat, cu sistem „step-by-step" (pas cu pas). „E bun sistemul ăsta pentru autişti, pentru că valorizează şi inteligenţa emoţională, nu doar pe cea academică. În plus, copiii învaţă şi se dezvoltă în ritm propriu, nu sunt în competiţie unul cu celălalt", explică Beatrice.

Monica plângea des. De câte ori cineva ridica tonul, ea izbucnea în lacrimi şi se refugia în braţele primului adult. Beatrice a stat cu ea la şcoală până în clasa a IV-a, la început tot programul, apoi din ce în ce mai puţin. O aştepta pe hol, iar în pauze inventa jocuri cu teleportarea pentru ca restul copiilor să se joace şi cu Monica.

Cu profesorii a stat de vorbă în parte. Unii nu credeau că fata are vreo problemă, ziceau că e manipulativă. Dar cazurile astea au fost rare. În general au avut parte de sprijinul şi înţelegerea profesorilor.

Când în clasa ei s-a înscris primul copil cu autism, învăţătoarea Ioana Tarău s-a dus la cursuri de specialitate înainte de începerea şcolii, ca să ştie cum să se poarte cu el. „După ce am văzut un copil cu autism, am avut sentimentul amestecat de neputinţă şi teamă, mi-am dat seama că trebuie să iau foarte în serios şi să mă informez pentru ce urmează. Am fost la cursuri pe care le-am plătit singură."

Copiii se purtau cu Monica aşa cum se purtau şi între ei. Se înghionteau, se ironizau, mai vorbeau şi urât. ­Ştiau că are o problemă, dar n-au cruţat-o. Maică-sa i-a dat un scut „de iubire şi de respingere a răutăţii celorlalţi" şi-aşa se ducea Monica la şcoală - cu scutul în minte.

„Te crezi «bunicul» pământului?"

Acasă se uitau la serialele „Prietenii tăi" şi la „Seinfeld" pentru ca Monica să înveţe umorul şi să ştie să dea replici. „Am învăţat-o să dea replica potrivită în contextul potrivit. Când era mică nu înţelegea sensul figurat al cuvintelor şi nu le potrivea. Spunea, de pildă «Puişorul de Foc» în loc de «Foişorul de Foc», «Marele Ghid Chinezesc», «Marele Camion» sau «Te crezi bunicul pământului» că ce, doar pământul nu avea «buric», i se părea mai logic să aibă un bunic." Aşa a învăţat Monica să se apere de răutăţile celorlalţi. Când un coleg i-a strigat „proasto!", Monica i-a şi dat replica: „Nu sunt deloc proastă. Ştiu teorema lui Pitagora. Tu o ştii?" De fapt, ceilalţi copii n-au privit-o niciodată ca pe „proasta clasei", pentru că Monica învăţa bine şi, în general, ştia lucruri pe care ei nu le ştiau. Era mai degrabă copilul excentric şi sensibil.

Teatrul a învăţat-o să intre în rol

Monica a terminat clasa a V-a cu media 9,08. Acum e în clasa a VIII-a şi se pregăteşte de evaluarea naţională. „Nu mi-e teamă. Contează să fiu fericită şi să învăţ", spune Monica. E pasionată de Biologie, Chimie şi de Limba Engleză. În ­rest, Monica e artistă. „Desenul, teatrul şi să cânt - astea sunt hobby-urile mele."

Teatru a făcut la şcoală şi a ajutat-o foarte mult. Când juca, Monica devenea personajul. Aşa s-a prins maică-sa că poate s-o înveţe „roluri comportamentale“. „Am învăţat-o rolul de copil cuminte în care intra când se ducea la şcoală şi din care ieşea când ajungea acasă. Avea nevoie să se descarce de toate frustrările acumulate cât timp era «în rol».“

Uneori, intra în câte un rol şi în alte contexte. De pildă, în tramvai. Era aglomerat, iar un moşneag încărcat cu două paporniţe gigantice încerca să-şi facă loc. Când l-a văzut, Monica a exclamat afectat: „Vai, dragă, ce maniere de provincial!" Devenise tanti Miţa, personajul lui Caragiale.

„Când eram mică, voiam să mă fac actriţă de Hollywood. Dar acum mă gândesc: măi, pot să mă duc la Ţăndărică, să mai joc câte ceva, dar nu este bătut în cuie. Trebuie să fiu cu picioarele pe pământ, nu cu capul în nori. Să mă gândesc la o slujbă în care venitul să fie bun, ca să-mi asigur mâncarea, acoperişul..."

Deocamdată se pregăteşte să dea la liceu. Vrea la ­„Tonitza", la pictură. Maică-sa n-a crezut vreodată că va ajunge până aici. „Totdeauna a planat un «dacă» deasupra ei. Dacă nu se descurcă, dacă nu rezistă. Dar creierul ei asimilează şi ajunge foarte repede spre normalitate. Ar putea să meargă şi la facultate."

Monica a deschis drumul spre şcoală şi pentru alţi copii cu deficienţe. „Copiii cu autism au o evoluţie foarte bună odată ce sunt integraţi în sistemul de învăţământ de masă", explică Adelaide Tarpan, de la Fundaţia Romanian Angel ­Appeal, un ONG care de curând a pornit un program de sprijin pentru integrarea socială şi profesională a persoanelor cu tulburări de spectru autist.  „În general, mare parte dintre ei sunt înscrişi la şcoală după ce au participat la intervenţii educative (terapie de recuperare). Sunt, deci, copii cu un nivel înalt de adaptabilitate la cerinţele programului din şcolile de masă, deşi îşi păstrează particularităţile comportamentale date de afecţiune."

Profesorii nu sunt informaţi

Un studiu realizat de Fundaţia Romanian Angel Appeal în octombrie 2011 arată că gradul de informare al părinţilor, dar şi al cadrelor didactice în privinţa autismului este unul scăzut şi bogat în mituri. Majoritatea cred că aceşti copii „refuză" să aibă un comportament normal.


"Nu mi-e teamă de evaluarea naţională. Contează să fiu fericită şi să învăţ. Vreau să dau la «Tonitza», la pictură.''
Monica Iordache elevă

"Am învăţat-o să dea replica potrivită în contextul potrivit. Când era mică nu înţelegea sensul figurat al cuvintelor şi nu le potrivea.''
Beatrice Iordache mama