Lecţii după metoda Discovery

Profesori din toată ţara au petrecut două zile în compania unor specialişti americani de la care au învăţat cum să-şi facă orele captivante, folosindu-se de filme şi fotografii.

Americanul Hall Davidson şi echipa lui de traineri, toţi foşti profesori şi actuali membri ai echipei Discovery Education, au ajuns weekendul trecut la Sibiu cu misiunea de a-i convinge pe dascălii români de beneficiile folosirii filmelor la clasă.

 Înainte să participe la această întâlnire, fiecare dintre cei 110 profesori de ştiinţe avusese ocazia să urmărească împreună cu elevii săi câte o lecţie din programul „Şcoala Discovery", proiect iniţiat de cunoscutul post TV şi îmbrăţişat cu mult entuziasm de Ministerul Educaţiei. Încă de la început, impactul programului a fost uriaş. Unii profesori l-au privit cu neîncredere - „ăştia vor să ne înlocuiască" -, alţii i-au încurajat pe copii să vizioneze lecţiile televizate de Matematică, Fizică, Chimie, Biologie şi alte ştiinţe, fiind curioşi să afle ei înşişi mai mult.  Prin şcoli, directorii au început să facă liste cu profesorii care s-au înregistrat pe site-ul proiectului, de unde aceştia pot descărca ghiduri pentru fiecare episod, cu obiectivele lecţiei, întrebări care să-i apropie pe elevi de conţinut, propuneri de activităţi în clasă şi definiţii pentru termenii de vocabular. 

Primul lucru de care americanii i-au asigurat pe profi a fost că nimeni nu vrea să-i înlocuiască. „Filmul nu predă. Mass-media nu e profesor, este un instrument", spune Hall Davidson, directorul Discovery Education, fost profesor de Matematică, Spaniolă şi Engleză, la gimnaziu şi liceu, acum un bătrânel haios, care, ca toţi americanii, insistă să i te adresezi pe numele mic.

Copiii nu se tem de tehnologie

„Putem preda mai bine dacă ştim cum învaţă copiii", spune Davidson, explicând că elevii de azi sunt profund schimbaţi faţă de cei de acum 10 ani, iar asta se cunoaşte în principal după modul în care folosesc tehnologia: creativ şi fără teama că „ar putea să defecteze ceva", pe care unii adulţi o au. Ca să demonstreze, le arată un filmuleţ, înregistrat chiar de el, cu telefonul, într-un aeroport.  În faţa unui touchscreen imens pe care scrie „Atinge-mă!"  se opresc, pe rând, un adult şi o adolescentă.  Primul atinge ecranul de trei ori, nu se întâmplă nimic şi renunţă. Tânăra, în schimb, încearcă până nimereşte şi pe ecran apar tot felul de imagini interactive, ca într-un joc.

„E o mare diferenţă între modul în care profesorii folosesc tehnologia şi cel în care elevii o folosesc. Pe măsură ce copiii se schimbă, trebuie să ne schimbăm şi noi modul de a ajunge la ei. Asta înseamnă să regândim ce putem face cu tehnologia", conchide trainerul.

Trainerul american Ronique Hicks le explică profesorilor ce au de făcut

Americanii le-au atras atenţia profesorilor că a te uita pur şi simplu la un film nu te face mai deştept, chiar dacă este unul educativ. Rolul cadrelor didactice este să ofere semnificaţie, să-i ajute pe elevi să-l înţeleagă. Le-au adus aminte şi că imaginile sunt mai puternice decât cuvintele. „Adevărul e că lectura e dificilă. Petrecem foarte mult timp învăţându-i pe copii să decodifice semnele, în timp ce creierul e făcut mai mult pentru imagini. Îmi place să ştiu că există un loc în care sunt cărţi, dar în ce priveşte Matematica şi ştiinţele, e mai bine dacă nu trebuie să decodificăm, dacă avem imagini care să ne ajute."

Elevi pentru o zi

Ca să simtă pe pielea lor ce înseamnă să înveţi cu ajutorul imaginilor, profesorii au devenit ei înşişi elevi. „Acum vom vedea cum ar trebui să arate o oră", anunţă Patti Duncan, unul dintre formatori, iar dascălii mustăcesc un zâmbet, intuind că va fi foarte diferit de ce ştiu ei. Pentru primul exerciţiu, profesorii primesc câte trei imagini cu peisaje şi clădiri, unele familiare, altele necunoscute,  şi o coală mare pe care să scrie ce ştiu despre acele fotografii  şi ce ar vrea să afle.

La final, după ce îşi citesc listele, Patti explică: „La clasă, aş porni exact de la întrebările voastre. Este mult mai important pentru mine să ştiu ce vreţi să aflaţi, decât ce cred eu că aveţi nevoie să aflaţi".  Apoi le spune cum pot să folosească şi ei metoda: „Dacă vizionaţi, de pildă, un film despre tabelul periodic al elementelor, puteţi mai întâi să le arătaţi elevilor poze ale diferitelor elemente chimice, imagini cu solide, lichide, gaze sau lucruri făcute din diferite metale şi să începeţi conversaţia de la ce vor ei să ştie despre acele lucruri. Iar când le puneţi filmul, vor înţelege mai mult".

Ca să realizeze exerciţiul, profesorii au lucrat în echipe, fiecare grup mutându-se de la o masă la alta pentru a vedea toate imaginile. Cineva a întrebat dacă n-ar fi fost mai uşor să mute doar fotografiile. „Sigur, dar atunci nu v-aţi mai fi mişcat voi, iar creierul funcţionează mai bine când ne mişcăm", a spus Patti, oferindu-le încă o lecţie. 

Trucuri pentru captarea atenţiei

Pentru următorul exerciţiu, profesorii vizionează un film şi li se cere să spună ce-are a face escaladarea unui munte cu Matematica, Fizica, Chimia sau Biologia. „Trebuie să calculezi cât ai de parcurs, să împarţi distanţa la intervalul de timp în care ţi-ai propus să escaladezi", spune o doamnă de Matematică. „E important ca muşchiul să fie antrenat", adaugă o doamnă de Biologie, iar un profesor de Fizică spune că ascensiunea implică probleme de mecanică şi termodinamică. Patti explică apoi că au primit tema de gândire înainte de vizionarea filmului pur şi simplu pentru a le oferi un motiv să-l urmărească.  Un alt exerciţiu simplu este de a analiza un film prin întrebările: cine? ce? unde? când? şi de ce?

O activitate interesantă este „ghidul de anticipare", în care elevilor li se cere să scrie pe o fişă dacă un enunţ e adevărat sau fals, iar după ce privesc un film pe tema respectivă îşi pot revizui opţiunea iniţială.

Lecţia, transformată într-o poveste

Altă metodă este de a transforma conţinutul unei lecţii într-o poveste. De pildă, pentru circuitul apei în natură povestea ar fi aşa: o picătură de apă care este pe Pământ de milioane de ani face cunoştinţă cu picăturile noi de apă şi trebuie să le explice la fel ca un ghid ce-i pe-aici şi ce urmează să li se întâmple.

O activitate cu adevărat captivantă pentru copii este să explice ei înşişi un fenomen, realizând un film. Pentru asta nu au nevoie de aparatură sofisticată, ci doar de idei. Pentru exemplificare, profesorilor le este arătat un film realizat de nişte elevi americani, în care aceştia explică formarea vulcanilor, în stil militar: şase copii stau aliniaţi în poziţie de drepţi, iar un al şaptelea, comandantul, ordonă: „tensiune!" şi copiii se ciocnesc unii de alţii în chip de plăci tectonice. 

„Folosim tehnologia pentru a-i face pe elevi să fie interesaţi de ce predăm. Filmele atrag atenţia, creează interes şi-i ajută pe elevii care învaţă mai bine vizual, iar dacă folosiţi şi activităţile propuse, îi ajutaţi şi pe cei care învaţă mai bine făcând. În SUA numim asta diferenţiere: folosim metode diferite de predare pentru ca toată lumea să poată învăţa", spune Patti.

Ce au înţeles profesorii

Dascălii au ieşit uşor năuciţi de la prima întâlnire. Poate că lecţiile oferite de formatori sunt facile, dar adevărul e că nimeni până acum nu le mai structurase atât de bine. „Anumite aspecte au fost noi, mi-au ordonat ceea ce făceam haotic, după ureche", recunoaşte o profesoară.

Totuşi, scepticismul caracteristic nu i-a părăsit imediat. La pauză, trei profesoare, una de Fizică, de la Drăgăşani, alta de Biologie, de la Râmnicu Vâlcea, şi a treia de Matematică, de la Turnu Măgurele, discută aprins.

„Problema e cum să facem corelaţia între filmele lor şi programa noastră", zice prima, în timp ce soarbe din cafea.

„Dacă eu jumătate sau un sfert din ore le fac aşa, când mai predau esenţa, ce trebuie să le rămână-n cap?"

„Trebuie să inserezi în lecţie bucăţele de-acolo, aşa se poate. Eu am mai încercat cu diverse filmuleţe ştiinţifice care se integrau într-o anumită parte a lecţiei, dar trebuie să fie scurte."

„După părerea mea, nu poţi face asta în fiecare zi, nu e timp!"

„Sau am putea face altfel: să regândim paşii ăia pentru lecţie şi să rezervi 5-10 minute la final ca să prezinţi o secvenţă din chestia aia şi să corelezi noţiunile de acolo cu ce ai predat în ora respectivă."

„Am încercat şi e foarte greu... trebuie să fii extrem de ordonat şi de riguros."

„Eu vreau să ştiu: aplică asta în şcoala americană? Pentru că şcoala americană nu e cotată ca foarte bună..."

Inevitabil, discuţia ajunge la anii de glorie ai învăţământului românesc.

„Noi n-am fost educaţi să gândim aşa..."

„Da, dar învăţământul românesc aşa cum a fost educat să gândească a fost foarte bun şi sănătos!" Apoi, tot ea, zice împăciuitor: „Mă gândesc că, într-adevăr, copiii stau foarte mult timp la televizor şi la calculator şi dacă am putea să le folosim în beneficiul şcolii, cred că ar fi bine".

Învăţaţi să vadă mai degrabă problemele decât soluţiile, discuţia o ia din nou la vale.

„Ehe, ar fi ideal ca fiecare copil să aibă calculator la clasă. Dar noi suntem la început în toate."

Abia după a doua zi de formare profii încep să pară mai convinşi. „Mi-a plăcut includerea problemei în context. Mi s-a părut interesant că şcoala americană încearcă să lege ştiinţele de situaţii reale, de pildă exemplul cu escaladarea muntelui. E o diferenţă fundamentală între gândirea şcolii româneşti tradiţionale, bazată pe şcoala rusă, şi cea modernă, americană", spune Iuliana Roman, profesoară de Fizică la Colegiul Naţional „Zinca Golescu" din Piteşti. ;