VIDEO Ion Caramitru, actor: „Am fondat organizaţia subversivă «Găluşca»“
0
Actorul Ion Caramitru, actualul director al Teatrului Naţional din Bucureşti, povesteşte că în tinereţe a avut nenumărate probleme cu Securitatea, unele dintre acestea, din motive hilare.
Îi recunoşti figura de departe - pe stradă, pe scenă sau în film, iar când ajungi să stai de vorbă cu el găseşti un spirit viu şi vesel, cu poveşti de viaţă uimitoare, unele de-a dreptul terifiante, altele pline de un amuzament apărut odată cu detaşarea în timp. Septuagenar peste câteva luni, Ion Caramitru dovedeşte cu fiecare vorbă pe care o spune că e încă tânăr, iar încercările prin care a trecut - prima întâlnire, dură, cu Securitatea a avut loc când nu avea decât 7 ani - nu par să-i fi zdruncinat încrederea în natura umană. Înainte de a deveni actor, Caramitru a vrut să fie regizor, a făcut sport de performanţă - atletism - şi a „înfiinţat" împreună cu alţi trei prieteni „Asociaţia Găluşca". Este nemulţumit de calitatea candidaţilor la facultăţile de Teatru de astăzi şi mărturiseşte că n-a mai vrut să fie „dirigul Socrate", după al doilea film din seria „Liceenii".
Aţi început şcoala în 1949, într-o perioadă în care România îşi căuta identitatea. Regele fusese obligat să plece, republica abia se instaurase. Aţi simţit atunci, copil fiind, aceste tensiuni în sala de clasă?
Cea mai vie amintire e chiar dinainte de a intra în şcoală, prima mea întâlnire cu Securitatea, în vara lui '49. Pe la unu-două noaptea, când toată casa dormea, au sărit uşile din ţâţâni şi au intrat 20 de persoane, cu scandal, cu arme... Pe părinţii mei i‑au scos din pat trăgându-i de păr, pe soră-mea, care e mai mare decât mine cu nouă ani şi pe mine, care eram acolo... Aveam vreo 7 ani şi vreo câteva luni... S-a făcut o percheziţie, au întors casa cu fundu-n sus, a durat ore bune... Şi când au plecat, au plecat şi cu mama, şi cu tata, şi cu soră-mea, şi au vrut să mă ia şi pe mine. Unu' a zis: „Ia-l şi pe-ăsta!", iar altul, care se uita aşa, cu milă, m-a întrebat: „Câţi ani ai?" „7 ani", am răspuns. „Lasă‑l dracu-acasă, că are 7 ani", a zis ăla. Şi m-au lăsat acolo, în mijlocul casei făcută praf, după ce i-au arestat pe toţi. Nici nu pot să descriu ce senzaţie (se încruntă către amintire)...
Ce amintire teribilă...
Norocul meu că învăţasem să scriu şi să citesc deja şi ţineam minte numărul de telefon al unei surori a mamei. I-am dat telefon şi m-a recuperat. Soră-mea s‑a-ntors după vreo două zile, mama după vreo două luni, şi tata după vreo doi ani... A fost prima lui arestare, din cele trei care au însumat vreo nouă ani. În toamnă m-am dus la o şcoală elementară unde-am stat doar un an, pe lângă restaurantul Budapesta. La sfârşitul primei zile, învăţătoarea ne-a dat câte o foaie de hârtie, cerându-ne s-o aducem a doua zi completată de părinţi. I-am dat-o mamei, tata era în puşcărie... A doua zi dimineaţă, când m-am dus la şcoală, mama mi-a spus: „Uite, aici erau nişte întrebări ciudate şi periculoase. Eu n-am putut să răspund la ele cu adevărul, ci cu minciuni. Dacă spun adevărul, o să ai probleme la şcoală." N-am înţeles foarte bine atunci... Abia mai târziu am realizat că era o primă foaie dintr-un dosar de origini sociale. Erau întrebările clasice ale epocii: „Ce-a fost mama, ce-a fost tata, ce avere au avut, ce politică au făcut înainte de '44, dacă aveai rude în străinătate"... La toate astea, mama a trebuit să răspundă, aşa cum mi-a spus, cu minciuni. Tata era mic-burghez, ai mei veniseră din Cadrilater în '40...
A verificat cineva atunci răspunsurile mamei?
Mama, şi ea naivă, n-a prea ştiut ce să răspundă (zîmbeşte ironic)... N-a spus că înainte de '44 a făcut oarece politică ţărănistă, n-a spus că are două surori în America, ori că a avut avere, vezi Doamne, în Cadrilater... Şi în naivitatea mea, moştenind aceste răspunsuri, şi eu, la rândul meu, am spus la fel, şi în liceu, şi‑n facultate. Fără să-mi dau seama că era inutil, căci despre familia mea se ştia totul. Doar tata fusese arestat de-atâtea ori... Şi riscam pedepse pentru minciună în documente oficiale...
Unde v-aţi mutat din clasa a II-a?
La o şcoală care se numea atunci „Liceul Mihai Eminescu", pe Calea Rahovei, unde am învăţat până la finalul liceului. Am terminat în '60, am dat apoi la Institutul de Teatru, de unde sora mea fusese dată afară (şi ea avusese ambiţii de a face lucruri de teatru, Critică de Teatru şi Regie, făcea două secţii în acelaşi timp).
Cum s-a întâmplat?
În '56, după evenimentele din Ungaria, mulţi studenţi români au fost şi ei arestaţi, unii chiar condamnaţi, pentru simple comentarii. Asta a păţit şi sora mea. Din fericire pentru ea, dacă se poate numi fericire, n-a fost prinsă în flagrant delict, cum au păţit colegii ei, pur şi simplu pentru că se dusese la toaletă. Era într-o pauză, iar când turnătorul a auzit, „i-a dat" pe cei care erau acolo. Fireşte că şi ceilalţi au vorbit şi au „dat-o" şi pe ea. Soră-mea nu a fost condamnată, trimisă la Canal, dar a fost dată afară din toate facultăţile, cu şedinţă de demascare... I s-au inventat şi alte vini şi a fost trimisă la reabilitare timp de trei ani, la o fabrică de ţesături, unde a măturat halele şi unde, în fiecare pauză, era înfierată, ca „duşman de clasă", de femeile care făceau munca de ţesătoare. După trei ani, perioadă în care tata era din nou la puşcărie, eu am terminat liceul, ea a terminat reabilitarea, ar fi putut să se întoarcă la facultate. Dar, de conivenţă cu mama, a zis să mă lase pe mine să dau examen - vă daţi seama, dădeam la aceeaşi facultate din care ea fusese dată afară! Calculul nostru era aşa: dacă intram, ea avea să mai aştepte. Dacă nu intram, ea se întorcea la facultate. Asta era în anul 1960, când s-a petrecut o oarecare destindere. Dacă toate astea aveau loc în 1959, n-aş fi intrat la facultate. Dar am intrat, mai ales că participasem la nişte cursuri de pregătire, iar eu îmi făcusem un fel de nume în faţa unor profesori care m-au plăcut, să zic aşa.
Dar decizia de a deveni actor cum aţi luat-o? A venit în urma unei influenţe din partea unui profesor sau din familie?
Mai ales din familie, căci noi aveam o mare disponibilitate pentru artă. Doi unchi şi una din mătuşile mele au fost cântăreţi de operă cu reale calităţi. Unul, din păcate, a murit pe front înainte să cunoască celebritatea. Sora mamei mele a făcut doi ani de Conservator, a fost colegă cu cele mai importante voci ale epocii, dar s-a căsătorit, a născut şi n-a mai putut să continue. Alt frate al mamei s-a pensionat, în schimb. Din Corul Operei Române, pe care l-a condus ani buni înainte. Iar la noi acasă, în frunte cu bunicul, toată lumea cânta... Dar să ştiţi că povestea e mult mai lungă, de fapt. Eu am făcut la liceu, la juniorat, între 14 şi 16 ani, sport de performanţă: atletism. Am fost mai întâi săritor şi apoi alergător la cursele de garduri. Am fost chiar campion naţional şcolar, membru în lotul României, şi o luasem pe calea asta.
De unde a pornit pasiunea pentru sport?
Din liceu, mai precis de la profesorul de sport, Georgescu îl chema. Ne punea să alergăm: ne ducea pe stadion, ne cronometra şi a văzut că am viteză mai bună, că sar bine şi am început „cariera" asta, „de amator" (zâmbeşte), cu săritura în înălţime. Au fost nişte concursuri şcolare - pe raioane, pe Bucureşti - şi le-am câştigat pe toate. Am fost trimis apoi la clubul Dinamo, iar după două luni de pregătire am câştigat concursul de juniori, profesionişti de data asta. Şi am câştigat apoi campionatul naţional cu echipa. Tot profesorul de sport m-a şi salvat dintr-o situaţie nasoală, când am fost prins citind pe sub bancă o carte interzisă.
Ce carte era?
Era un volum de Lucian Blaga, care la ora aceea era un autor interzis. Iar profesorul de limbă rusă, al şaselea pe care-l aveam în acel an şcolar (eram o o clasă foarte rea), era tânăr şi cam afurisit, ţinea cu tot dinadinsul să ne disciplineze.
De ce atât de mulţi?
Nu ne plăcea materia, pentru că ne obligaseră să trecem de la germană la rusă. Şi am avut o serie întreagă de profesori, începând cu un bătrân cu nume istoric, Stroganoff, căruia era să-i provocăm un atac de cord. Umblam cu pistoale cu dopuri, aşa se chemau, şi, ca să-l speriem pe bătrân, trăgeam toţi cu pistoalele în clasă. Nu era ce trebuie, evident, dar aşa era epoca. După aceea, s-au tot perindat diverşi profesori, niciunul n-a rezistat prea mult. Iar examenele de limbă rusă le treceam cântând! Învăţam cântece şi le reproduceam la examen; şi-acum mai ştiu imnul URSS şi „Paşli Dietina Rabotu" (n.r. - transcriere fonetică, „Se duc copiii la muncă")...
Iar ultimul a fost cel mai rău...
Da, când m-a văzut că nu‑s atent şi citeam pe sub bancă, mi-a smuls cartea şi m-a trimis direct la cancelarie. A propus, în Consiliul Profesoral, să fiu exmatriculat. Iar dirigintele nostru, profesorul de sport, Georgescu, a avut o inspiraţie de geniu. „Ce e, domn'e, ce-a făcut?", l-a întrebat pe profesorul de rusă. „Citeşte cărţi interzise!". „Cine, domn'e, ăsta?! Ăsta face sport, nu citeşte el! Ce ai citit, mă, acolo?", către mine, făcându-mi cu ochiul. „Nu ştiu, am găsit o carte şi am deschis-o..." „Şi ce ai citit?" „Nu ştiu, nu ştiu", făceam eu. „Şi-atunci de ce ai luat-o? De prost!" Şi mi-a tras două palme, aşa, la vedere, în faţa celorlalţi profesori, şi a descărcat de tensiune situaţia. Şi-atunci, directorul, dar şi ăsta de rusă l-au dojenit. „To'arăşu', copiii nu trebuie bătuţi, domn'e.. Metoda asta nu e bună..." „Lasă-l, domn'e, că e un inconştient...!" Şi aşa m-a salvat, ţinea la mine, că eram bun la sport... Iar după-ntâlnirea asta, m-a luat: „Mă, prostule, nu mai face chestii de-astea..."
"Am făcut la liceu, la juniorat, între 14 şi 16 ani, sport de performanţă: atletism.''
"Umblam cu pistoale cu dopuri, aşa se chemau, şi, ca să-l speriem pe bătrân, trăgeam toţi cu pistoalele în clasă.''
„N-am mai vrut să fiu Socrate"
Pentru adolescenţii de astăzi, astfel de poveşti sunt aproape de neimaginat...
Şi a mai fost una, că eram patru prieteni, care ne-am asociat în „organizaţia subversivă «Găluşca»". Mamele noastre găteau toate, foarte bine, găluşti cu prune. Şi făceam adevărate turnee pe la casele fiecăruia să mâncăm şi să comparăm găluştile pe care le făceau mamele noastre. Iar la şcoală ne lăudam că eram „găluşcari". Şi a venit Securitatea să ancheteze organizaţia „Găluşca"!... Apoi, am avut în liceu norocul de a beneficia de câteva importante schimbări, ale unor profesori proşti şi fără har, cu profesori excepţionali. Profesorul Tănase, de fizică, era foarte bun... N-am avut eu chemare pentru asta, dar când ne‑am reunit după mulţi ani am văzut că mulţi dintre colegii mei au făcut carieră în domeniul tehnic, unii au ajuns profesori universitari... Profesorul de latină de asemenea, iar doi dintre colegii mei au ajuns latinişti străluciţi. Dar norocul meu cel mare a fost profesorul de română, Vladimir Dogaru, rănit în război. Pierduse un picior... Un bărbat falnic, înalt, purta plete, ca Eminescu, şi era împătimit de Eminescu. El ne-a învăţat să-l şi citim pe Eminescu, dar mai ales cum să-l citim, pentru că atunci, la şcoală, se făcea numai „Împărat şi proletar" şi ceva poezii de dragoste. Nimic din poezia lui politică, din proză, din publicistică... La un moment dat au apărut şi profesori-surpriză, foşti mari profesori universitari, ieşiţi din închisoare, cumva „reabilitaţi" şi trimişi la liceu... Aşa era profesorul (Iosif) Gabrea, tatăl fraţilor Gabrea (n.r. - Radu Gabrea, regizor; Florin Gabrea, scenograf; Şerban Gabrea, artist plastic). De la profesorul Gabrea, care-l înlocuia pe profesorul de matematică, am înţeles pentru prima dată în liceu o lecţie de algebră. La sfârşitul orei ne-a dat şi un extemporal şi atunci am luat nota maximă de atunci, un 5. Când s-a întors profesorul nostru obişnuit, m-a scos la tablă şi mi-a dat imediat un 1, că nu i se părea normal să am eu aşa note mari la materia lui.
Ce peripeţii...
Iar profesorul Tănase, de fizică, de care v-am vorbit, ne‑a tuns zero pe toţi băieţii din clasă cu trei săptămâni înainte de terminarea liceului... Iar eu dădeam la Teatru... A fost foarte neplăcut. Acum mă amuz, dar atunci a fost o dramă... De la Dogaru, pot spune însă că am rămas cu elemente ale studiului eminescian. Iar marea mea bucurie, şi astăzi, este să mă duc în manuscrise şi să culeg de acolo lucruri pe care pot să le folosesc pe scenă.
Caramitru îşi aminteşte amuzat că un profesor l-a tuns la zero cu câteva săptămâni înainte de admiterea la Teatru
Chiar, cum aţi ajuns de la sportul care vă pasiona, la 16 ani, să daţi la Teatru, puţin mai târziu?
Un alt noroc al meu a fost că acasă a sosit în gazdă un student la Regie, numit Paul Barbăneagră. De la el am învăţat rapid foarte multe lucruri: să citesc, să interpretez ce citesc, gustul pentru arta cinematografică... În timp record m-am depărtat de sport şi m-am apropiat de teatru. Ideea mea era să dau la Regie, nu la actorie. Numai că în '60, cu două luni înainte de examen, s-a anunţat că se închid cursurile de regie pentru un an. Paul mi-a spus: „Încearcă la actorie, n-o să-ţi strice! Faci un an, apoi te transferi contra unor examene şi o să-ţi folosească, pentru că un regizor trebuie să ştie ce să ceară actorilor". Şi am ales această cale. Şapte ani nu s-au mai reluat cursurile la Regie! Am terminat apoi, am gustat din farmecul acestei profesiuni, am debutat devreme, am mers din aproape în aproape, am stat un an la Naţional, am plecat la Bulandra, iar acolo am rămas 38 de ani...
Ce profesor v-a impresionat în facultate?
Beate Fredanov, care nu era o mare actriţă, dar era o mare profesoară... Ea avea o metodă foarte corectă: nu ne învăţa cum să spunem o replică, ci de ce trebuia să o spunem într-un fel pe care trebuia să-l căutăm noi singuri. Şi să citim literatura din jurul unei opere pentru a construi un personaj, obicei pe care-l păstrez şi acum. Din acelaşi motiv, în anul II am început studiul lui „Hamlet". În anul III am pregătit în primul semestru un act, în al doilea - alt act, iar la sfârşitul anului IV am susţinut examenul de stat cu „Hamlet". L-am reluat 20 de ani mai târziu la Teatrul Bulandra.
Împreună cu Tamara Buciuceanu, Socrate şi Isoscel
Care găsiţi că e calitatea studenţilor de azi la Teatru şi a şcolii româneşti, în general?
Şcoala a decăzut foarte mult, chiar şi asta de teatru. Acum sunt zeci de şcoli, în toate oraşele în care există o universitate. Pe vremea comunsimului, concurenţa era mult mai mare, aşa că şi calitatea candidaţilor era mai ridicată, iar selecţia se făcea la detaliu. Acum, cei care vin la teatru sunt cei care cred că e suficient să-nveţe o poezie... N-au talent, n-au lecturi, n-au preocupări şi cred că aici se poate intra uşor. Ori asta este o profesiune de tip renascentist, e o artă combinată... Iar filosofia de astăzi, cu ce se vede la televizor şi cu trecerea în revistă a averilor celor care ne călăresc cu tot felul de nunţi şi de neveste, poate fi crezută foarte uşor de un tânăr care abia deschide ochii asupra vieţii...
Dacă s-ar reface seria filmelor „Liceenii", aţi construi la fel ca-n urmă cu 25 de ani personajul Socrate?
Acest film a avut vreo cinci părţi, iar eu nu am jucat decât în primele două. După aceea nu am vrut să mai fiu Socrate! Am spus că nu mai vreau să joc în astfel de filme convenţionale. Nu e mai puţin adevărat că am modificat scenele, replicile, mai ales când jucam cu Tamara Buciuceanu, astfel încât să fie mai naturale, mai realiste... Regizorul m-a lăsat în pace, pentru că filmul ieşea mai bun. Dar pentru mine e un mare mister de ce filmul mai are succes şi astăzi, pentru că lumea încă îl mai cumpără şi-l mai urmăreşte...
"Am spus că nu mai vreau să joc în astfel de fime convenţionale. Nu e mai puţin adevărat că am modificat scenele, replicile, mai ales când jucam cu Tamara Buciuceanu, astfel încât să fie mai naturale.''
CV
- Rolul său emblematic: Hamlet
- 9 martie 1942: s-a născut în Bucureşti, într-o familie de aromâni
- 1964: a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Capitală
- Decembrie 1989: a fost extrem de prezent în Revoluţie
- 1990-prezent: preşedinte al UNITER
- 1996-2000: ministru al Culturii
- 2005-prezent: director al Teatrului Naţional din Bucureşti
- Are în palmares 29 de roluri de teatru, 38 de roluri de film, 7 spectacole pe care le-a regizat. A jucat Hamlet în 1963, în regia lui Costache Antoniu şi în 1985, în regia lui Alexandru Tocilescu
Se încarcă comentariile...
