Florin Iepan, regizor: „În liceu, mă pregăteam pentru Medicină“

Florin Iepan, la Acapulco, în Mexic

Pentru că mai aveau un fiu artist (Tavi Iepan, membru fondator Cargo), părinţii regizorului au încercat să-l convingă să aibă o „meserie adevărată“. Florin Iepan a decis că vrea „să facă film“ în clasa a XI-a.

Nu este jurnalist, dar este fascinat de subiectele incomode şi-i place să pună întrebări. Timişorean, a fost la Bucureşti în timpul tumultuoşilor ani de început de democraţie post-comunistă, fără să se implice prea mult. La fel ca alţi mulţi români, Florin Iepan şi-a păstrat privirea îndreptată spre Occident, unde ştia că are şansa unei vieţi normale.

Cu toate acestea, nu a plecat de tot, iar filmele sale au desluşit Occidentului, dar şi multora dintre noi, misterele generaţiei care a pus cel mai mult umărul la dărâmarea lui Ceauşescu şi pe care „se bizuie azi şandramaua". Are două fete care fac, la fel ca şi el, liceul german din Timişoara, „unde nu mai sunt etnici germani". Cel puţin acum, regizorul nu-şi mai vede viitorul în Germania.

„Weekend Adevărul": Timişoara, oraşul în care v-aţi născut, are reputaţia de a fi un oraş cu totul special, un amestec perfect, de centrul Europei, între mai multe etnii... Copilăria dumneavoastră, de la începutul anilor '70, a fost o copilărie multilingvistică?

Florin Iepan: Aproape că nu există familie de bănăţeni care, la vremea respectivă, să nu aibă o legătură cu altă etnie. Eu aveam în familie şi maghiari, şi germani; sârbi n-am avut în familie, dar plecai din familie cu acest sentiment, că există şi altfel de oameni pe lume. La şcoală, în schimb, şi asta pot compara cu experienţa pe care o au fetele mele astăzi (ele au 14 şi 16 ani), la şcoală era o colecţie de naţionalităţi: maghiari, sârbi, germani, bulgari, croaţi, evrei. Şi învăţătoarea mea era maghiară, cu toate că preda la o clasă de limba română. În schimb, liceul respectiv avea secţie germană şi secţie sârbească. Deci a existat întotdeauna, până la sfârşitul anilor '80, o cultură de această factură multietnică. Să ştiţi însă că acest aspect a dispărut între timp; astăzi, Timişoara, trebuie să o spun cu durere, nu mai este un oraş multietnic. El păstrează această aparenţă, are instituţii, teatre, germane sau maghiare, încearcă să conserve această stare, dar componenţa etnică din anii '70-'80, din ultima perioadă a comunismului, nu mai există.

Micuţul Florin Iepan şi fratele său, Tavi

Dar ce s-a întâmplat?

Şi sârbii, şi germanii au plecat. Fetele mele învaţă la „Nicolaus Lenau", care e, cel puţin teoretic, liceul german din Timişoara, iar ele nu cred că mai au în clasă vreun etnic german. Sunt vreo doi maghiari şi vreo trei sau patru de alte naţionalităţi, dar e şcoală de limbă germană, se învaţă în limba germană, fără să mai existe elevi de etnie germană. E un fenomen interesant, ceilalţi se gândesc să prezerve această şcoală, care are o tradiţie foarte mare aici în oraş, în timp ce Timişoara multietnică nu mai există astăzi. Nu cred că fenomenul e doar românesc. În toată Europa de Sud-Est, există un soi de polarizare etnică, adică oraşele acestea în care trăiau comunităţi mari împreună nu mai există nici la noi, nici în fosta Iugoslavie, am senzaţia că nici în Ungaria nu mai sunt... În plus, noi, faţă de occidentali, nu avem imigraţie; dacă mergi la Paris, la Berlin sau la Londra o să vezi oameni de pe toate meridianele Globului. În Europa de Est, situaţia este inversă. Mulţi dintre cei care au o altă etnie decât majoritatea au plecat; o bună parte au fost asimilaţi, iar cei care nu au fost asimilaţi trăiesc în enclave, cum e cazul secuilor de la noi. Dar locurile acestea, în care coexistăm noi, românii, cu alte etnii, sunt foarte puţine.

În şcoală ce materii vi se păreau mai simpatice?

Probabil că totul depinde de profesorul pe care-l ai la o materie. Aveam profesori foarte dedicaţi, se respectau pe ei înşişi, la rândul lor impuneau mai mult respect decât cei de azi, dar erau chiar şi mai inventivi în a preda o programă destul de încărcată şi ineficientă, din punctul meu de vedere. Am avut momente în care am fost interesat de Limba Română, apoi de Fizică, de Chimie, urmate de pierderea ataşamentului. Cert este că eu, în liceu, mă pregăteam pentru Medicină, aceasta era ţinta. Era o meserie care, ţin minte discuţiile din familie, te ţinea departe de politic şi o meserie totuşi importantă, respectată. Dar nu a fost să fie, până la urmă.

"Fetele mele învaţă la «Nicolaus Lenau», care e, cel puţin teoretic, liceul german din Timişoara, iar ele nu cred că mai au în clasă vreun etnic german.''

"La şcoală era o colecţie de naţio­nalităţi: maghiari, sârbi, germani, bulgari, croaţi, evrei. Şi învăţătoarea mea era maghiară, cu toate că preda la o clasă de limba română.''

„Am ajuns bibliotecar la Fabrica de Lapte din Bucureşti"

Cum v-aţi dat seama că, de fapt, vreţi să faceţi filme?

Ce gustoasă-i viaţa de student!

M-am îmbolnăvit. Eram, cred, în clasa a XI-a de liceu, deja luam meditaţii la Chimie, la Biologie... M-am îmbolnăvit de hepatită, a fost o perioadă în care am fost internat, o săptămână sau 10 zile, şi atunci am fost total decuplat de problemele mele, de sistemul acela de intensiv de meditaţii pentru examenul acela foarte dur de admitere, mai ales la Medicină, unde era o concurenţă foarte mare... Şi pur şi simplu am stat şi m-am gândit ce vreau eu să fac cu mine şi mi-am dat seama că decizia privind calea profesională pe care urma s-o apuc nu mi-a aparţinut. Şi i-am anunţat pe ai mei cu seninătate că nu mă mai interesează Medicina. A fost absolut şocant pentru ei. Mai aveau un soi de artist în familie, pe fratele meu, mai mare cu 10 ani şi care, pe vremea aceea, cânta la Cargo (el e un membru fondator Cargo). Iar ei aveau senzaţia că şi el şi-a ratat menirea, nu-şi imaginau că muzica rock poate fi importantă, aveau reţinerile lor... Tocmai de aceea voiau ca eu să am o meserie reală, adevărată. (râde) Dar iată că fatalitatea a lovit din nou şi s-au trezit cu încă un artist în familie...

O latură artistică diferită...

Da, dar trebuie spusă o chestiune...Pe vremea respectivă, pe vremea lui Ceauşescu, la Regie de film, practic n-aveai nicio şansă din afara sistemului. Erau doar trei-patru locuri la seral. Din moment ce erau la seral, trebuia să fii angajat undeva, iar dacă nu erai din Bucureşti nu puteai să te angajezi. Neavând loc de muncă în Bucureşti, evident nu puteai să dai admiterea.

Era o misiune imposibilă...

Era o misiune imposibilă pentru cei care nu locuiau în Bucureşti! În plus, exista o întreagă lume de pile şi de aranjamente, ale celor din profesie, copiii regizorilor, actorilor (că în profesia asta exista pe atunci o mafie în toată regula). Iar copiii potentaţilor zilei, generali de securitate - de exemplu, se trezeau brusc foarte talentaţi la teatru şi film. Eu mă pregăteam cu Ştefan Iordănescu, băiatul Cătălinei Buzoianu, regizor foarte bun de teatru din Timişoara şi fost director la Bulandra. El mi-a spus că aşa este, practic nu erau locuri libere, dar trebuia să fiu pregătit, că mai erau rar ani când se întâmpla ceva şi rămânea un singur loc liber. „Şi atunci tu trebuie să fii cel mai bun, ca să-l iei." Am încercat de două ori, prima oară n-am reuşit nici să mă înscriu. Apoi, prin nişte cunoştinţe, am ajuns bibliotecar la Fabrica de Lapte din Bucureşti (râde) şi am reuşit să dau examenul, chiar să trec de etapa eliminatorie... Evident că nu am luat. Dar imediat după decembrie '89, m-am dus în vizită la fratele meu, care deja locuia în Germania de vreo doi-trei ani, şi eram aproape decis să rămân acolo. Era perioada aceea cu mineriade, lucrurile nu erau clare deloc şi comunismul aşa dădea impresia, că se poate reinstala în câteva săptămâni. Fratele meu mi-a zis că pot să rămân în Germania, că mă ajută şi că totul e în regulă, dar va trebui să aştept doi-trei ani până învăţ limba, ca să pot da la o facultate acolo. Oarecum realizând chestia asta, m-am întors şi am intrat la Regie în '90. Am făcut parte din generaţia aceasta de autori, care au făcut şcoala în '90-'94. Am fost coleg cu majoritatea, cu Tudor Giurgiu, Radu Muntean, Cristian Mungiu (cu un an mai mic)... Alex Leo Şerban era la Critică...

În Germania, la începutul anilor ’90

Cum a fost facultatea: o oază de boemă sau la fel cu societatea care nu era hotărâtă încă dacă este comunistă, post-comunistă, democratică?

Eu am prins două etape: examenul a fost pe bune, sub un soi de presiune din aceasta, foarte puternică, nimeni nu-şi mai permitea să facă aranjamente, plus că toţi foştii profesori se simţeau foarte ameninţaţi... ­Mi-aduc aminte că era un soi de sindicat, făcut (râde) chiar de cei care intraseră cu pile pe vremuri, dar aveau şi ei sentimentul că trebuie să revoluţioneze cumva lucrurile acolo şi parţial au şi reuşit. Deci anul universitar '90 a fost un an de libertate totală, absolută, în şcoală erau invitaţi cei mai importanţi regizori să conferenţieze, filozofi, a fost un an foarte interesant. Pe de altă parte, era riscant, pentru că excesul acesta de libertate a tras un soi de contrareacţie, care s-a văzut în următorii ani, când au revenit o parte din foştii profesori la cursuri. A avut loc un proces de restauraţie, deşi în conducere erau Victor Rebengiuc, Stere Gulea... Tragic a fost că au plecat şi o parte din profesorii importanţi, care crezuseră într-un „Moment Zero" şi că ei pot pune bazele unei şcoli naţionale de film, în adevăratul sens al cuvântului. Şi aici mă refer la regretatul Ovidiu Bose Paştină, regizor de documentar foarte talentat şi foarte pe val la vremea respectivă. El era omul de la care „aştepta" comunitatea aceasta a cineaştilor... A şi confirmat, cu documentarul „Timişoara - decembrie '89". După aceea, a lucrat la Pro TV şi s-a apucat de publicitate, iar în ATF (Academia de Teatru şi Film) s-au întors personaje care n-aveau operă, care nu promiteau nimic şi o parte din ei îi regăseşti şi astăzi. Dar în acel an de cursuri '90-'91 ţin minte că i-am prins conferenţiari pe Mircea Veroiu, pe Dan Piţa, erau o grămadă de regizori importanţi care nu avuseseră niciodată acces la fostul IATC (Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică) şi care acum găseau normal, pentru o scurtă perioadă, să vină să ţină cursuri aici.

"Am fost coleg cu Tudor Giurgiu, Radu Muntean, Cristian Mungiu (cu un an mai mic)... Alex Leo Şerban era la Critică...''

„Tatulici i-a băgat în cap lui Sârbu că documentarele noastre sunt depresive"

Eraţi în Bucureşti în perioada Pieţei Universităţii, presupun...

Da, am fost acolo, dar nu am fost un personaj de ­prim-plan. Evident că moral eram alături... Dar nu eram foarte preocupat de tot ce se întâmpla. Aveam tot felul de chestii legate de film prin cap, mă interesau elemente de natură estetică, eram un fel de şoarece de videotecă. Mă interesa cinemaul de o factură aproape de experimental. Şi mai ştiam atât: că, dacă lucrurile vor merge foarte rău în România, voi pleca, cel mai probabil în Germania. Nu s-a mai întâmplat, pentru că, proaspăt absolvent, am fost abordat de către Eugen Ciocan (era tot un absolvent ATF, la Imagine), care făcea echipă cu Andrei Boncea şi puneau bazele Pro TV-ului. Ei mi-au zis că vor să facă o televiziune cu un aer proaspăt, occidental, că e un tip, Adrian Sârbu, care are tot felul de idei foarte fresh şi că ar vrea să vin şi eu, să fac documentare. Iar timp de un an de zile, un grup de autori (printre care şi eu) a făcut documentare ­scurte, de 20-25 de minute, care erau difuzate cu o scurtă prezentare. A fost o experienţă foarte interesantă, unde eu mi-am schimbat unghiul de abordare de la un film foarte personal, de autor, cum erau cele din facultate, spre documentarul de televiziune. (râde) Până a venit Mihai Tatulici, care i-a băgat în cap lui Adrian Sârbu că documentarele noastre sunt depresive şi pesimiste şi nu cadrează cu atitudinea optimistă şi occidentală, colorată, a postului. Însă el recunoştea că noi avem talent şi ne-a propus aşa, cu nonşalanţă: „Dragii mei, uite o să lucraţi cu mine şi va trebui să faceţi o emisiune, «Am întâlnit şi români fericiţi»". În acel moment, noi toţi, cei şase-şapte autori, am plecat, considerând că ar fi fost o imbecilitate să lăsăm libertatea aceasta editorială şi să intrăm pe o chestie care era programată ideologic. Şi atunci s-a terminat cu Pro TV-ul şi m-am întors la Timişoara, să mă gândesc ce urmează să fac mai departe.

Şi ce aţi făcut?

Între timp realizasem că piaţa de televiziune din România se dezvolta, deşi toţi mergeau spre divertisment şi talk-show, acestea erau, şi sunt şi astăzi, cele două direcţii mari. Şi, după o perioadă la TVR Timişoara (a intervenit biografia; s-a născut prima noastră fetiţă, părinţii mei ­s-au oferit să ne ajute), mi-a intrat în cap ideea că trebuie să devin producător independent, adică să nu lucrez la stat. Aşa că mi-am dat demisia şi am înfiinţat prima companie de producţie independentă, „Sub-Cult-Ura", specializată pe film documentar. Eram primii: toţi amicii mei care mai făceau documentar lucrau ori la „Sahia", ori la TVR, ori nu lucrau deloc. În acest context, noi am produs o serie de emisiuni, am făcut un travel, o serie în '99, „Călător în ţara eclipsei", cu un american care umbla pe aici, cu un buget ridicol, cam 1.000 de euro „caseta jos". Adică noi primeam banii ăştia de la TVR şi dădeam un film care avea tot: montaj, filmare, costuri, salarii, totul în banii aceştia...

Florin Iepan, în mai 2009

Cum reuşeaţi să supravieţuiţi?

Noi eram foarte fericiţi că putem lucra ca independenţi. Cred că a fost primul contract de freelancing al Televiziunii Române şi ei au avut audienţă foarte bună... (râde) M-a chemat directorul de Programe şi mi-a zis că „e foarte bună emisiunea, a avut mare succes, dar nu putem continua cu alte proiecte", că suntem foarte scumpi. În momentul acela eu m-am albit... Salariile erau atunci pe undeva la ­300-400 de dolari, iar lor li se părea că 1.500-2.000 de dolari, cât luam noi pe toată emisiunea, e enorm... Aveau, deci, o perspectivă foarte sindicalistă. Totuşi, Televiziunea Română a rămas partenerul nostru, noi am făcut primul reality-show, „Cinci pentru naţiune", inspirat din „Big Brother", pe care îl văzusem în vacanţă, în Germania. Conceptul era simplu: veneau cinci tineri în platou, ei mâncau, discutau diverse teme, era şi o cabină telefonică; era o chestie foarte ciudată, hibridă, cu burţi... A fost o experienţă foarte interesantă şi abia după aceea au apărut „Vara ispitelor", „Big Brother" - varianta de la Prima...

"Noi am făcut primul reality-show, «Cinci pentru naţiune», inspirat din «Big Brother», pe care îl văzusem în vacanţă, în Germania.''

„Generaţia mea a contribuit cel mai mult la prăbuşirea regimului Ceauşescu"

„Decreţeii" rămâne deocamdată cel mai cunoscut film al dumneavoastră. Cât de greu a fost să îl faceţi?

La momentul respectiv, mă săturasem de experimente în România, televiziunile nu prea lucrau cu freelanceri, nu lucrează nici astăzi foarte bine, şi atunci mi-am zis să iau calea Occidentului. Şi am fost selecţionat cu acest subiect de către Discovery Channel, care ţinea atunci un master school în Germania. Eu am ştiut de la bun început că sunt „decreţel", pentru că diferenţa dintre fratele meu şi mine este de 10 ani. În orice familie românească în anii '80, erau tot felul de glume din acestea, mai mult sau mai puţin inspirate. Eu le auzeam, nu le dădeam nicio importanţă pe-atunci şi cred că am luat decizia corectă recunoscându-mă drept „decreţel", dar refuzând să centrez filmul pe povestea mea personală. Am preferat o imagine de ansamblu, mult mai complexă şi mai interesantă. În plus, ştiam că aceasta este o poveste care nu s-a spus; în Occident se cunoşteau toate poveştile cu orfelinatele din România, cu copii abandonaţi, cu copiii din canale, însă nimeni nu explicase de unde a plecat chestia asta, că a existat o politică de creştere forţată a natalităţii, c-au murit mii, poate zeci de mii de femei, încercând să scape de o sarcină nedorită. Şi am fost consiliat de un mare autor de documentar, John Albert, din New York, puţin cunoscut la noi, dar care deţine un (Premiu) Emmy. El mi-a zis că e vorba de unul din cele mai mari experimente sociale din istoria omenirii şi aşa trebuie construită povestea. Filmul nu este pro-avort sau anti-avort, au fost mulţi care au dat această interpretare. Pur şi simplu e un fapt istoric. Generaţia mea, care s-a născut ­într-un context foarte controversat, este totuşi generaţia care a contribuit cel mai mult la prăbuşirea regimului Ceauşescu. Astăzi este cea mai dinamică, avem cu toţii între 35 şi 45 de ani, e generaţia activă în toate domeniile, pe noi se ţine „şandramaua". Familia mea a fost un exemplu interesant, probabil sunt un copil, o sarcină nedorită, dar eu am fost foarte iubit la mine în familie, iar acesta a fost un fenomen răspândit.

Cel mai nou documentar pe care îl semnaţi, „Odessa", are de asemenea şanse să dea naştere unor dezbateri aprinse. Se referă la un masacru comis de Armata Română în cel de-al Doilea Război Mondial, un moment ignorat până acum. E gata filmul?

E încă un „în lucru". Mi se pare important, ca autor de film documentar, să abordez teme sau subiecte care nu sunt cunoscute. Aşa a fost şi cu „Decreţeii", se ştia aşa, în linii mari, că s-a întâmplat ceva, dar nimeni nu a făcut un documentar care să urmărească de la început până la sfârşit tot acest fenomen. La fel şi „Odessa", una din marile execuţii în masă din cel de-al Doilea Război Mondial, indiferent dacă are sau nu legătură cu România. Este un exemplu foarte clar că de fapt Germania a antrenat, în opera ei de purificare etnică, o grămadă de naţiuni, inclusiv pe cea română.

Românii sunt însă ostili ideii că România a fost o ţară fascistă?

Afişul coproducţiei „Unicul, adevăratul Tarzan“

Noi trăim într-un basm, am dezvoltat un soi de complex, în care noi avem tendinţa să ne considerăm nişte nedreptăţiţi ai sorţii, şi la nivel personal, adică avem o părere prea bună despre noi şi ne plângem, în majoritatea cazurilor, că nu suntem recunoscuţi profesional, în familie, în comunitate, dar şi la nivel de naţiune. Avem senzaţia că naţiunea noastră a fost o naţiune călcată în picioare de mii de ani, de tot felul de tirani şi de popoare migratoare şi imperii şi-aşa mai departe. Şi dacă ne uităm atent, filmele istorice româneşti reflectă exact acelaşi lucru, adică românii sunt trădaţi, românii sunt sacrificaţi, românii sunt eroi, şi toţi ceilalţi, mai devreme sau mai târziu, au păcatele lor. Relaţia noastră cu adevărul istoric este foarte compromisă.

V-a venit ideea unui documentar pe acest subiect când aţi fost solicitat să-i faceţi portretul lui Ion Antonescu pentru TVR. Dacă aţi reface acum acest portret, l-aţi schimba?

Nu, l-aş face la fel, în mare, dar acum sunt mult mai documentat decât eram atunci. În schimb, documentarul la care lucrez acum vreau să fie diferit faţă de ce am făcut până acum. Eu mai degrabă îl văd ca un soi de experiment, în care eu solicit şi primesc sau nu primesc un feedback de la România de astăzi.

Şi pentru că aveţi două fete în şcoală, care este opinia dumneavoastră despre valoarea educaţiei pe care o asigură această instituţie astăzi?

În contextul societăţii româneşti de astăzi, eu cred că şcoala este o oglindă a societăţii, adică ea nu poate fi mai performantă decât este România în ansamblul ei. În acelaşi timp, eu nu sunt de acord că în şcoala românească de azi nu se întâmplă chiar nimic. Eu văd la copiii mei, observ o libertate de gândire şi o mentalitate care îmi dă speranţe. E adevărat că în acelaşi timp poate nu sunt atât de dedicaţi cum eram noi şcolii, dar nici nu putem să îi convingem de ce ar trebui să înveţe de dimineaţa până seara, în contextul în care un om cu două-trei diplome poate nu e băgat în seamă de nimeni, deci e foarte greu. Şcoala românească e ca şi societatea românească de astăzi: nu e totul pierdut, dar suntem departe de perfecţiune.

"Eu am ştiut de la bun început că sunt «decreţel», pentru că diferenţa dintre fratele meu şi mine este de 10 ani.''

"Şcoala românească e ca şi societatea românească de astăzi: nu e totul pierdut, dar suntem departe de perfecţiune.'

CV

- Îi plac subiectele incomode
- Numele: Florin Iepan
- Data şi locul naşterii: 6 august 1968, Timişoara
- Starea civilă: căsătorit, are doi copii
- Studiile şi cariera:
- 1994: Academia de Teatru şi Film
- 1995-1999: Pro TV, TVR
- 1999: înfiinţează compania „Sub-Cult-Ura"
- Filme: „Zece minute cu clasa muncitoare", „Hotel Cişmigiu", „Unicul, adevăratul Tarzan", „Bela Lugosi, the Man behind Dracula", „Născuţi la comandă. Decreţeii"
- Locuieşte în: Timişoara