Dan C. Mihăilescu, critic literar: „Cu soţia am fost coleg de bancă“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dan C. Mihăilescu, un pasionat de lectură
Dan C. Mihăilescu, un pasionat de lectură

Criticul literar Dan C. Mihăilescu povesteşte că în facultate coresponda în fiecare zi cu colega de bancă, Tania, care avea să-i devină soţie, pe teme literare.

Are un mic defect de vorbire, ceea ce nu l-a împiedicat să devină figură publică. E cunoscut drept „Omul care-aduce cartea", după emisiunea pe care-o realizează, de peste 10 ani, la una din cele mai vizionate televiziuni din România, ProTV. Peste 400.000 de români aşteaptă zilnic să afle de la el ce cărţi ar merita banii lor, de la „vânzătoare de flori şi pepeni" până la elita intelectualităţii româneşti. Însuşi criticul Nicolae Manolescu spune că, dacă ar fi să mai facă azi cronică literară, ar face-o în stilul său. A învăţat să citească de la 4 ani, „şantajat" de bunicul său. Se recunoaşte drept băiatul mamei, al bunicii, al mătuşilor, „căci a crescut fără tată". Romantic, recunoaşte că-i scria soţiei sale, atunci când a cunoscut-o, şi câte 10-20 de pagini pe zi.

„Adevărul": Sunteţi născut în Bucureşti, în 1953...

Dan C. Mihăilescu: Da, anul morţii lui Stalin. El a murit în martie, eu m‑am născut în decembrie.

În ce cartier v‑aţi petrecut prima parte a copilăriei?

Şoseaua Giurgiului, pe lângă uzinele „Autobuzul", cu Piaţa Donescu (n.r. - actuala Piaţă Progresul), cu cinematograful Flamura, cu Ferentarii în spate... Îi făceam uneori cumpărături Agathei Bacovia, văduva lui Bacovia, pe când fiul ei, Gabriel, îi făcea curte maică-mii. Stăteam perete în perete cu o familie de ţigani în care tatăl trăia cu fiica şi mama cu fiul... Vechea mahala, cu toate părţile rele şi toate părţile bune. Părţile rele erau mizeria, faptul că nu aveam apă şi toaletă în casă, era plin de şobolani, dar partea bună era pitorescul, plus solidaritatea între oameni, faptul că puteai să strigi peste gard: „Coană Mărie, n-ai cumva un pumn de zahăr?" Cartier de sud, ţigănime multă, câţiva bulgari, câţiva sârbi... Lângă noi stătea o doamnă magnifică, o evreică, doamna Rădulescu. Ea îmi dădea mereu şerbet, magiun, halviţă...

Şcoala tot acolo aţi început-o?

Am făcut clasele primare la Şcoala nr. 114, pe Pieptănari... Ştiţi de unde vine numele? Acolo erau ţiganii care pieptănau lâna, o dădeau la darac.

Acolo aţi avut şi primul contact cu cartea?

Nu, avusesem deja această experienţă. Am învăţat să citesc pe la 4 ani şi jumătate şantajat de bunicul meu, care îmi promitea că o să-mi spună o poveste dacă îi citesc din ziar, din „Scânteia", din „Veac Nou". Aşa că eu îi citeam „To-to... To-to... va-va-va-răşul Ghe-Ghe-Ghe-Gheorghiu-Dej", iar el îmi spunea basme cu „Neghiniţă". Iar prima mea carte, îmi amintesc, a fost „Mănuşa" lui Alexei Tolstoi, în „Traista cu poveşti", era o colecţie editorială de 2 lei. Maică-mea, când eram printr-a-ntâia sau a doua, mi-a cedat vitrina şifonierului ca să îmi pun cărţile. Aveam vreo 20 din astea din „Traista cu poveşti" cu eticheta „Cărţile mele" şi o semnătură barocă (zâmbeşte). Citeam cu ferocitate, eram şi singuratic, eram şi bâlbâit, n‑aveam tată, n-aveam fraţi şi-atunci cartea era pentru mine cea mai bună cură.

Dan C. Mihăilescu, un pasionat de lectură

Pasiunea pentru lectură v-a ajutat sau v-a pus piedici în relaţiile sociale, de obicei complicate la această vârstă?

M-a ajutat enorm. Eram interiorizat, plin de fantasme, plin de complexe, sufeream când vedeam copii care veneau din familii înstărite. Îmi amintesc că, pe la 13-14 ani, am fost cu părinţii unui prieten la un restaurant din Snagov şi am rămas foarte impresionat de o cola, apăruse sticla aia brobonată, de doi lei. Or, cartea mă ajuta să cobor înlăuntrul meu şi să descopăr lumea. Pe de altă parte, eram fascinat de umanitate. Ador şi acum să observ oamenii, iar atunci eram un moralist adolescent, îmi plăcea enorm să le fiu duhovnic fetelor. Toate se îndrăgosteau de alţii şi veneau la mine să-mi povestească, iar eu să le dau sfaturi: „Uite, poţi să faci precum eroina cutare sau cutare". Îmi plăcea apoi să iau cărţi de la cei înstăriţi şi să împrumut la rândul meu... Întotdeauna, că am fost atras de Biserică (pe la 16 ani visam să mă fac preot), că eram îndrăgostit, că eram debusolat, că nu-mi plăcea şcoala sau profesorii, tot ce era deficit - sufletesc, mental, financiar, vestimentar, chiar şi gastronomic - totul se umplea, ori se cauteriza prin lectură. Şi-ntotdeauna mi-au picat cărţile în mână exact la momentul oportun. Nu ştiu: eu le căutam, ele veneau după mine... Dar exact când am avut nevoie de „Martin Eden", Jack London, l-am avut. Când am avut nevoie de abisalitate, l-am întâlnit pe Dostoievski în „Demonii". Întotdeauna lectura a fost sora mea, fratele meu, copilul meu, iubirea mea. Şi cu soţia m-am întâlnit tot graţie cărţilor. Noi am fost colegi de bancă din primul an de facultate, din toamna lui '72. Ne-am îndrăgostit propriu-zis abia la un an şi jumătate după... În primul an, făceam schimb de conspecte, de cărţi, eu veneam cu tot felul de versuri, iar ea venea cu biografii de muzicieni, sau cu Vincent van Gogh... Chiar dacă eram colegi de bancă, am corespondat, cale de patru ani, în fiecare zi. Eu îi scriam câte 10-20 de pagini odată, îi copiam Baudelaire, Rimbaud, Lautréamont... Odată, cred că de Anul Nou, i-am copiat vers cu vers  „Vămile Pustiei", superba carte a lui Ioan Alexandru. Avem acasă un metru cub de corespondenţă, plecând de la lecturi si revelaţii culturale...

Revenind la perioada copilăriei... Vă plăcea vreun sport? V-ar fi plăcut să jucaţi vreunul? Aţi practicat vreunul?

Aş fi fost încântat să fac sport, ba chiar să fiu sportiv de performanţă, dacă - în primul rând - nu eram obez... Aveam şi platfus! În al doilea rând, neavând tată, eram adoratul maică-mii, bunică-mii, mătuşilor: „Nu care-cumva Dănuţ să se lovească!". Primul gard l-am sărit pe la 13 ani, când am fost cu băieţii să furăm struguri de la un vecin de pe stradă... Toţi au luat-o la fugă când a apărut proprietarul, eu am rămas înfipt în suliţele din gard. Pe urmă, am vrut să joc fotbal, dar nu eram bun decât de portar, că eram lat şi umpleam bine poarta... Maică-mea n-a vrut să mă lase la judo, a zis că-mi rup oasele, şi m-a dat la înot, dar una peste alta, sport de echipă n-am reuşit să fac. În rest, cu excepţia unor partide de volei (sportul care-mi place cel mai  mult), singura mişcare din viaţă au fost şi sunt drumeţiile montane...

Unde vă place să mergeţi?

Am fost de câteva ori la Omu, cu rucsacul în spate, am fost şi la Bâlea, spre Făgăraş, dar de obicei mergem ca mic-burghezii caragialieni pe Valea Prahovei. Nu am făcut niciodată performanţă, nu Retezat, nu Parâng. În schimb, chestiile mai uşoare, Cascada Cailor, Borşa, nu le‑am ratat. Mica burghezie cu rucsăcel! (zâmbeşte)

Facultatea: ar fi putut fi şi altceva decât Litere?

Era cât pe ce să fie Teologie... Numai că mi s-a spus, pe la 16 ani, că preoţii nu sunt nici călugări tibetani, nici sihaştri, cum aveam eu impresia greşită. Eu citeam atunci „Patericul", „Filocalia" (n.r. - texte religioase), eram prins de Ioan Alexandru, apoi aveam să-i întâlnesc pe Sofian Boghiu de la Antim şi pe Leonida Plămădeală... Pe urmă am vrut să dau la Filosofie, dar am aflat că asta însemna mai bine de trei sferturi marxism, iar prietenii maică-mii au decretat: „Mai bine dă tu la Filologie, că ai suflet liric". Scriam poezii pe-atunci, a fost o perioadă, de pe la 17 până pe la 23 de ani. Am acasă trei caiete cu versuri şi mă gândesc să adun ce-i mai bun într-un volum. Poate când voi face 60 de ani.

Dan C. Mihăilescu, un pasionat de lectură

La 3 sau 4 ani, cea mai dragă poză a criticului

Nicolae Manolescu vă măguleşte extraordinar, apreciind public că, dacă ar mai face cronică literară, ar face-o ca dumneavoastră. Cum aţi primit această apreciere?

Trebuie să vă spun că am rămas năuc. Dar e adevărat: cronica literară nu s-a mai putut face după 1990, adică în regim de libertate, cum se făcea înainte: la patru ace, scrobit şi eufemistic! Lumea este dornică de spectacol, de familiaritate şi autentic. A mai face astăzi volute hermeneutice (n.r.- artificii de interpretare a literaturii în cheie aproape sacră), în afara mediului universitar, e o utopie! În lumea noastră, când ai de-a face cu 400.000 de spectatori zilnic (cică atât ar avea audienţă emisiunea mea de la Pro TV, am aflat şi eu din ziare), îţi dai seama că nu mai ţine să vorbeşti numai despre Heidegger, trebuie să mergi şi spre cărţi motivaţionale, melodramă, telenovele, romane fantasy... În plus, publicul e foarte variat, de la ţigani măturători de stradă, vânzătoare de flori, seminţe şi pepeni, până la Irina Petrescu, Mugur Isărescu şi Marin Moraru! E o lume întreagă! Şi cred că în sensul ăsta s-a exprimat Manolescu. S-a referit la o cronică literară împănată cu familiarităţi, cu ghiduşii, o infuzie dibace de ludic şi referenţialitate, care să atragă subtil lumea la idee.

Aţi avut o reacţie emoţionantă după Oscarul acordat filmului „Discursul regelui"... Aţi spus atunci: „Nu vă închipuiţi ce înseamnă să gândeşti repede, să ai un temperament sangvin - şi să nu-ţi poţi acomoda discursul cu fluxul mental". Chiar v-a oprit vreodată, micul defect de vorbire pe care îl aveţi, să faceţi ceva în viaţă?

Micul defect a fost, să ştiţi, unul foaaaarte mare... Până pe la 18, 19 ani, când am trecut de pubertate, a fost mult mai rău. Cu vârsta, am căpătat încredere în mine, am scăpat de complexe, dar abia prin '99-2000, când am început emisiunea de la Pro TV, am scăpat pe jumătate de bâlbâiala veche. Dar asta a fost pe la 47 de ani! Până atunci a fost un handicap îngrozitor! Am mai zis-o: nu vă puteţi imagina ce înseamnă să iubeşti enorm, ca adolescent, să vrei să spui „Te iubesc!" şi să nu poţi, să spui decât  „ Te iu-iu...", să nu poţi sfârşi cuvântul. Este ceva îngrozitor, chit că nimeni nu aştepta de la mine, în scena cu pricina, o dicţie de mare actor... Iar când am văzut filmul „The King's Speech" (n.r. - „Discursul regelui"), recunosc că am palpitat alături de personaj. La fiecare poticnire a lui simţeam şi eu cum îmi creşte şobolanul în stomac, cum ajunge în gât şi îşi înfige ghearele în vocea mea... Dar cred că cele mai mari probleme le‑am avut pentru că sunt o natură duală, un introvertit care nu voia să vorbească, dar înlăuntrul căruia dormita vioi un exhibiţionist! Sunt un retractil histrionic! Exact în măsura în care vreau să stau acasă singur cu cărţile, mă visez pe scenă, în arenă... Am vrut să fiu actor, am şi jucat teatru în facultate, alături de actualul teatrolog Marian Popescu: scena desluşirii dintre Crăcănel şi Pampon. Mi-am dorit foarte mult să joc teatru, mi‑am dorit să recit versuri, mi-am dorit chiar să fac discuri cu recitări din Eminescu... Dar astea intră probabil la partea eşecului plătit pentru reuşite. Pe cât de mult mi-a luat Dumnezeu până pe la 20 de ani, pe atât de mult mi-a dat după!

"Îmi plăcea enorm să le fiu duhovnic fetelor. Toate se îndrăgosteau de alţii şi veneau la mine să le dau sfaturi.''

"Citeam cu ferocitate, eram şi singuratic, eram şi bâlbâit, n-aveam tată, n-aveam fraţi, şi atunci cartea era pentru mine cea mai bună cură.''

1976 este anul în care Dan C. Mihăilescu a terminat facultatea şi s-a căsătorit.

„Eu trăiesc şi‑mi plătesc dările exclusiv din lecturi!"

Credeţi că astăzi, într-o lume în care mijloacele de comunicare electronice sunt omniprezente, tinerii mai pot fi îndrăgostiţi de literatură?

Până acum doi-trei ani, când am început să am întâlniri cu tinerii din licee şi facultăţi, eram şi eu foarte sceptic. Îi vedeam pe toţi obsedaţi de narcomanie, alcoolism, sexualitate, eram sigur că toţi sunt încadrabili în formula „sex, drugs&rock'n'roll". Am văzut în schimb, cu mare plăcere, o lume extraordinară, copii cu suflet formidabil, care citesc ce citeam şi eu la vârsta lor, care îmi puneau aceleaşi întrebări pe care le aveam şi eu, făceau acelaşi comerţ cu scrieri religioase, oameni care citesc acum Nichita Stănescu, Ion Gheorghe... Pe scurt, nu au mintea-n chiloţi, cum eram eu tentat să cred.

La 3 sau 4 ani, cea mai dragă poză a criticului



Rezultatele de la Bacalaureatul din acest an nu vă îngrijorează?

Nu neapărat la modul  catastrofic. Auzind numai „perle" ridicole, numai orori, avem impresia că lumea nouă trăieşte exclusiv într‑o prostie fără margini. Or, adevărul e, ca întotdeauna, la mijloc. Avem şi oameni de nota 10, am umplut Occidentul de minţi extraordinare. Eu sunt un sceptic optimist. Sau un optimist sceptic. Cred că, aşa cum am reuşit să fentăm istoria de 2.000 de ani încoace, aşa ne-am strecurat prin gaura cheii, prin şanţuri, prin pivniţe, prin poduri, dar am rezistat, cred că şi acum suntem martori la naşterea unui bun elitism. Cred că sita trebuie să aibă ochiuri cât mai mici, pentru ca tinerii să se cearnă cât mai bine. Cred că trebuie să ne întoarcem la pledoariile lui Spiru Haret şi la Maiorescu, să înţelegem că avem nevoie de şcoli profesionale, de buni meseriaşi, nu neapărat de academici. Să scăpăm de ideea că munca fără diplomă este o ruşine! Am o prietenă cercetător ştiinţific, al cărei fiu s-a făcut  mecanic auto! Părinţii au turnat în el engleză, franceză, latină, greacă. Dar omul câştigă la 17 ani, din reparat motoare, de zece ori cât câştigă unii cu două doctorate! Şi citeşte Bulgakov, ascultă Bach, iar ziua repară motoare! Adică de ce Regele Mihai putea avea o astfel de pasiune, iar un tânăr de 17 ani nu?

Deci nu vi se pare că e obligatoriu, aşa cum crede multă lume, că tinerii trebuie să facă „măcar o facultate"...

Deloc! Mai ales că acum fac câte trei-patru facultăţi, şi dup-aia şi câte două masterate, stau pe banii părinţilor până la 45 de ani! De ce, când avem atâta nevoie de buni meseriaşi ? Eu, când am nevoie, caut până ameţesc un electrician, un instalator... Noi am pierdut ideea de a repara. Bine, asta este altă discuţie, cu consumerismul... Dar de ce trebuie să arunc eu o pereche de pantofi, dacă pot să-i duc la cizmar să mi-i repare? Revenind la discuţia noastră, mania asta a universităţilor, la români, mi se pare greu de înţeles... Sigur că e uşor să spui, când tu eşti undeva sus, ca ăla mic să rămână la ţară, la coarnele plugului. Dar eu cred că, dacă băieţii ăştia de la ţară înţeleg de la 15-16 ani ce va să zică „ţăranul" (adică fermierul) în Occident şi că tu, la 18 ani poţi să faci credit la bancă pentru o maşinărie, să te asociezi cu alţi cinci amici isteţi, vor vedea că la 20 de ani eşti boier de-a binelea! E nevoie de o fundamentală schimbare de mentalitate, de o infuzie de cult protestant al muncii, vorba lui Max Weber. Puţină eficienţă protestantă în ortodoxia noastră ar fi mare lucru!

info

8 mai 1976. De la stânga: naşul Savin Bratu, Tania, părintele Sofian Boghiu, mirele, Bianca Bratu



Aveţi atunci încredere că tinerii mai au repere în cărţi? Că vor continua să citească, indiferent dacă o vor face din cartea tipărită sau de pe e-book?

Nu cred în criza lecturii! A cărţii pe suport de hârtie, poate. Dar a lecturii, nu. Copiii citesc şi vizitează muzee pe computer de la 3-4 ani. Ei vor suplini prin toate aceste device-uri (care mie îmi par blestemate) lectura tradiţională. Dacă ei ajung la lectură şi la idei altfel decât noi, dacă vor să citească în stele sau în palma iubitei cât în Dostoievski, e foarte bine! Unii dintre tinerii cu care m-am văzut mi-au spus: „Dom' profesor eu nu vreau să citesc!" „Foarte bine!", le-am răspuns. „Dacă eşti un om bun şi dacă faci un comerţ bun cu sufletul tău şi cu ceilalţi, nu citi! Mănâncă seminţe, joacă fotbal, bea, iubeşte! Dar ce te faci dacă fata iubită citeşte Blaga, Bulgakov sau «Memoriile lui Hadrian»?" „Păi n-am treabă!" „Crezi? Crezi că ei nu i-ar plăcea să vii să‑i spui că ai citit şi tu Marguerite Yourcenar?"  Iar odată, la metrou, o fată, care era cu prietenul ei, m-a somat fioros: „Spuneţi-i şi lui că Ian McEwan e un scriitor bun!" M-am uitat la el, era un băiat înalt, plin de coşuri pe faţă... I-am spus: „Precis că tu citeşti Blaga, Eminescu, Vasile Voiculescu..." A confirmat spăşit. „Domnişoară", zic, „băiatul n-a ajuns încă la Ian McEwan, daţi-i timp" şi i-am făcut şi lui semn: „Citeşte şi tu măcar un roman, să ştii despre ce e vorba!" (zâmbeşte).

8 mai 1976. De la stânga: naşul Savin Bratu, Tania, părintele Sofian Boghiu, mirele, Bianca Bratu

La  „Jean Monnet" şi la „Şincai" (n.r. - colegii bucureştene) m-au întrebat: „Ce mai înseamnă formula «cartea te face om»?" Şi le-am explicat: „Domn'e, cărţile ne-au făcut oameni nu doar la figurat, ci şi la propriu! Pleşu a fost de două ori ministru, Manolescu este ambasador, Cărtărescu şi Blandiana se traduc în 30 de limbi, Liiceanu şi Patapievici obsedează o ţară întreagă, Neagu Djuvara trăieşte de aproape un veac prin inteligenţă". Şi le-am mai dat un exemplu: „Faptul că-ntr-o jumătate de secol doar doi bâlbâiţi au ajuns pe ecranul televizoarelor în România - Ceauşescu şi eu - mă face să înţeleg că, în ceea ce mă priveşte, lectura nu e chiar aşa o pacoste! Eu trăiesc şi-mi plătesc dările exclusiv din lecturi!". Ei, chestia asta, cu banii, i-a pus pe gânduri...

"În licee, am văzut cu mare plăcere copii cu suflet formidabil, care citesc ce citeam şi eu la vârsta lor.''

"Cred că sita trebuie să aibă ochiuri cât mai mici, pentru ca tinerii să se cearnă cât mai bine. ''

CV

- Iubitor de drumeţii montane
- Data şi locul naşterii: Bucureşti, 12 decembrie 1953
- Starea civilă: căsătorit cu Tania, din 1976; o fiică, Ana Maria
- Studiile şi cariera:
- 1976: Facultatea de Limba şi literatura românã (secţia română-franceză), Universitatea Bucureşti
- 1980-2003: cercetãtor ştiinţific la Institutul de Istorie Literară „George Călinescu"
- 1982: prima carte publicată, „Perspective eminesciene", premiu pentru debut din partea Uniunii Scriitorilor
- 2000-prezent: realizatorul emisiunii „Omul care-aduce cartea", Pro TV




Educație



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite