Bursier în Statele Unite: scăpaţi de atitudinea de victimă din România

Cristiana Grigore studiază Politici Educaţionale şi Management în Statele Unite. Şi-ar dori ca profesorii din România să-şi încurajeze studenţii mai mult, iar tinerii să iasă din victimizare. După ce a terminat la Bucureşti Facultatea de Psihologie, Cristiana a obţinut o bursă Fulbright pentru a-şi continua studiile cu un masterat la Universitatea Vanderbilt.

Colegiul Peabody din Universitatea Vanderbilt, la care tânăra studiază, se află pe primul loc în lume în topul facultăţilor de educaţie, potrivit clasamentului U.S. News and World Report. Cristiana are 26 de ani şi vorbeşte cu entuziasm despre importanţa educaţiei nonformale.

Trecând prin experienta academică din Statele Unite, dar şi pentru că studiezi acolo Politici Educaţionale, ce crezi că ar trebui accentuat în sistemul educaţional din România şi ce anume schimbat?
Sunt plăcut surprinsă să văd câte proiecte educaţionale se desfăşoară acum în ţară: şcoli de vară, traininguri, campanii, cursuri pentru studenţi, elevi, profesori. Se formează un cadru unde poţi să-ţi dezvolţi creativitatea, unde vii cu idei inovative şi vezi că ai un impact prin care aduci valoare în vieţile oamenilor. Sunt tineri care deja trec prin experienţa asta.

Citeşte şi:

Universităţi „vânate“ de tinerii români

Bruiajul învăţăceilor contra colegilor trișori

Renunţaţi la critică

Cred că acest curent, de care ar trebui să fim mândri, deschide noi posibilităţi pentru educaţia din România; de aceea merită să fie accentuat şi promovat astfel încât el să devină mai bine conturat, sustenabil şi cât mai vizibil. Asta ne-ar da încredere şi ne‑ar face să vedem educaţia cu ochi mai buni, ne-am regăsi şi în ceva pozitiv şi astfel am fi mai puternici şi nu am mai cădea atât de uşor pradă victimizării: „nimic nu merge bine în ţara asta", „învăţământul e la pământ". Ştiu că sunt multe nedreptăţi si neajunsuri şi situaţii absurde. Însă ce câştigi dacă vorbeşti tot timpul despre asta?

Bineînţeles, e important să ne exprimăm nemulţumirile, dar apoi să căutăm soluţii. De aceea admir foarte mult oamenii care ies din starea de victimizare , nu mai pierd timpul să aştepte sau să se plângă şi au curajul să-şi ia viaţa în propriile mâini.

Ce-aş mai accentua la sistemul educaţional din România ar fi o atitudine înţelegătoare, deschisă şi empatică a celor care se ocupă direct sau indirect de educaţie - profesori, învăţători, reprezentanţi ai instituţiilor educaţionale, părinţi. O boală de care suferă învăţământul românesc este critica excesivă. Avem aşa o plăcere să ne limităm unii pe alţii şi să ne dăm în cap, uneori cu un „nevinovat" cinism. Ar fi mai înţelept să ne încurajăm mai mult, să ne felicităm pentru ceea ce facem bine, să ne întrebăm:  „tu când te-ai felicitat cu sinceritate ultima dată?" şi să ne iertăm mai uşor pentru greşelile făcute, ideal după ce învăţăm din ele.

Profesorii să caute potenţialul copiilor

Eşecul face şi el parte din procesul de învăţare. Mai mult de-atât, sunt copii care nu sunt făcuţi să se priceapă la toate materiile sau la ceea ce se predă la şcoală. Ce te faci cu copiii care au  preponderent înclinaţii artistice?

Profesorii şi părinţii sunt responsabili să observe lucrul acesta şi să-i ghideze în funcţie de potenţialul  pe care îl au, şi nu după cum este mai uşor pentru ei sau după aşteptările sau visurile lor neîmplinite. Am bănuiala că asta ar schimba destinele unor elevi terifiaţi că nu sunt suficient de buni sau că nu fac cum cred educatorul sau părinţii. În State mi s-a demonstrat că se poate. La începutul masterului, mă simţeam prost că nu mă pricepeam să scriu academic. Mi-era teamă că o să fiu văzută ca un student incompetent. Însă profesorul coordonator mi-a înţeles fricile şi m-a asigurat că am idei bune, iar partea de scris se va îmbunătăţi pe parcurs. Câteva luni mai târziu şi după multe ore petrecute în bibliotecă aveam două lucrări ce puteau fi publicate.

Cred că avem un sistem prea puţin echitabil. Accesul la educaţie a copiilor care vin din medii mai puţin privilegiate - de la sate, familii sărace, comunităţi de rromi - este limitat. Am vizitat comunităţi sărace şi am văzut copii care de-abia aşteptau să se ducă la şcoală, să înveţe, visau  să devină profesori, doctori, însă posibilităţile lor erau foarte reduse.

Excluziunea ne afectează foarte mult mai ales pe termen lung şi ajungem să intervenim când foarte puţin se mai poate schimba. Pe sistemul „mai bine să previi decât să tratezi" am devenit interesată de educaţia timpurie, văd relevanţa mersului la grădiniţă, perioadă când copiii absorb atât de mult şi îşi însuşesc mare parte din valorile care îi vor ghida în viaţă. 

"Eşecul face şi el parte din procesul de învăţare. Ar fi mai înţelept să ne încurajăm mai mult."
Cristiana Grigore
studentă

"Mă simţeam prost că nu ştiam să scriu academic. Profesorul mi-a înţeles frica şi m-a asigurat că am idei bune."
Cristiana Grigore
studentă

Absolventă de Psihologie, masterand în Educaţie

Cristiana Grigore este din Slatina, are 26 de ani şi, în prezent, este masterand la Politici Internaţionale Educaţionale şi Management în Statele Unite, la Universitatea Vanderbilt din oraşul Nashville. A terminat în 2007 Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei la Universitatea din Bucureşti, iar apoi a obţinut bursa Fulbright ca să studieze în America primul an de masterat. Al doilea an universitar îi va fi finanţat de Universitatea Vanderbilt şi de Fundaţia „Dinu Patriciu".

În timpul facultăţii s-a implicat în multe proiecte de voluntariat în cadrul unor organizaţii precum GIPIR (Grupul de Iniţiativă pentru Promovarea Imaginii României) şi AIESEC. A lansat organizaţia Link Education And Practice, care militează pentru educaţia nonformală şi importanţa activităţilor în afara şcolii atunci când vrei să te angajezi. 

În prezent, Cristiana este membru activ al Centrului de Politici pentru Romi şi Minorităţi, organizaţie cu care colaborează chiar şi când este plecată din ţară. Tânăra este de etnie romă, identitate pe care şi-ar recunoscut-o acum patru ani, când a ajuns prima oară în
Statele Unite.

Cauzele pentru care elevii pierd oportunităţile în viaţă

Care ar fi soluţia pentru a pune capăt diferenţelor sociale dintre copii în şcoli?

O  altă soluţie mai specifică pe partea de echitate ar fi folosirea măsurilor afirmative, dar care să ia în calcul nu numai copiii de romi din comunităţi defavorizate - care beneficiază, de altfel, de locuri speciale în şcoli -, ci şi alţi copii aflaţi în situaţii de viaţă asemănătoare. Însă pentru asta este important să avem un cadru didactic pregătit să lucreze cu aceşti copii şi să nu îi izoleze în spatele clasei pentru că nu sunt spălaţi sau pentru că sunt de etnie rromă. Sunt studii care arată că dacă aceştia nu vor fi expuşi la valori şi modele constructive chiar înainte de începerea şcolii, nu vor ajunge să vadă nici oportunităţile care le vor apărea mai târziu în viaţă. E înspăimântător. 

Ai lansat împreună cu alţi tineri o organizaţie care militează pentru importanţa educaţiei non-formală, Link Education And Practice. Cum explici conceptul şi care îi sunt avantajele în comparaţie cu educaţia formală?

Este un mediu cu puţine restricţii, în care te implici voluntar şi înveţi ceea ce ţi se potriveşte şi răspunde nevoilor tale; predarea este înlocuită cu ghidarea, feedback-ul şi încurajarea iau locul criticii, greşelile nu sunt un capăt de ţară, iar examenul final este dat de realitate prin reusita proiectelor initiate. Prin urmare, notele date de profesori îşi pierd din putere, nu mai sunt singurul criteriu după care te evaluezi.  Prin educaţie non-formală nu învăţăm matematica, româna sau psihologia, ci cum să învăţăm, cum să alegem informaţia, cum să luăm decizii. Însă, atât educaţia non-formală, cât şi formală sunt importante şi ar trebui să vină una în completarea celeilal late. Prin urmare, nu încurajez alegerea uneia în defavoarea celeilalte.

Ce crezi că a contat cel mai mult din experienţa ta atunci când ai primit Bursa Fulbright?

Probabil că au contat mai multe lucruri: atitudinea că fac ceva relevant dublată de rezultatele academice şi de cele extra-curriculare. Le-am vorbit nu numai despre ce vreau să fac pe viitor, ci şi de lucrurile concrete pe care deja le făceam. Eram foarte prinsă în organizaţia LEAP. Nu am stat toată facultatea să mă gandesc la cum să obţin o bursă Fulbright. Cred că este foarte important să gaseşti acel lucru de care eşti pasionat, la care te pricepi şi care cumva vorbeşte şi despre tine ca om. Restul, atâta timp cât eşti pe drumul tău şi faci  ceea ce trebuie, vine de la sine.

Ce campanii educaţionale ai iniţia?

Aş începe cu campanii de educaţie civică. De când m‑am întors în România observ coji de seminţe în autobuze şi în faţa băncilor, oameni care fumează în mod firesc în parc, chiar şi lângă copii. Sunt comportamente care nu-mi par rău intenţionate, ci mai degrabă rezultatul ignoranţei şi a lipsei unor norme sociale puternice care să seteze o altă modă. Aş iniţia o campanie pe ce înseamnă să fii cetăţean activ. Cred că ar merita nişte discuţii care să clarifice ce înseamnă naţionalitate, să facem diferenţa dintre cetăţenie şi etnie, să înţelegem ce este o minoritate. În felul acesta ne-am putea răspunde la o întrebare la care nu cred că avem încă un răspuns coerent: „Cine suntem noi ca români?’


Care sunt planurile tale după ce termini masterul din Statele Unite?

Mi-e greu să-mi imaginez o carieră lineară, pe un domeniu specific. Îmi place să am o abordare multidisciplinară. Spre exemplu, fac masterul pe politici educaţionale, dar iau cursuri şi la scoala de business, susţin educaţia nonformală, dar consider că şi cea formală este importantă. Îmi imaginez că modul în care se vor aşeza lucrurile va avea legătură şi cu faptul că sunt cumva între mai multe culturi: românească, americană şi de când mi-am acceptat identitatea etnică şi cea ţigănească. 

"Studiile arată că dacă cei mici nu vor fi expuşi la valori constructive chiar înainte de începerea şcolii, nu vor vedea nici oportunităţile care  vor apărea mai târziu în viaţă."
Cristiana Grigore
studentă