AUDIO Amintirile lui Bogdan Aurescu, un diplomat de top, 100% „Made in Romania“

Diplomat cu mari succese internaţionale, Bogdan Aurescu (37 de ani) s-a şcolit doar în România, de la clasele primare, în cartierul Militari, până la cele două facultăţi şi doctorat – toate la Universitatea Bucureşti.

Supranumit „eroul de la Haga", după ce a obţinut, din partea Curţii Internaţionale de Justiţie, o soluţie favorabilă României în procesul privind platoul maritim cu Ucraina, Bogdan Aurescu se recomandă: „100% produsul şcolii româneşti". A făcut Dreptul, pentru că l-a convins bunicul său, şi apoi Istoria, pentru că „i-a plăcut întotdeauna" şi e utilă în diplomaţie. Premiant cu coroniţă din clasa I, lui Aurescu parcă a început să-i placă să înveţe abia în studenţie: a luat licenţă „de merit" şi doctorat cu menţiunea „Summa cum laudae". Vorbeşte fluent engleză şi franceză, ştie latina şi slava veche. Face şi acum cursuri post-doctorale, predă la Drept, dar circulă tot cu metroul, pentru că „e mai comod aşa, mai ales când plec de la minister către facultate".

Sunteţi, evident, un om care pune mare preţ pe şcoală, dar începuturile au fost cele ale unui copil obişnuit din Bucureşti, în timpul comunismului. Ce vă mai amintiţi?

Pot să spun că sunt un produs al şcolii româneşti în proporţie de sută la sută, iar şcoala de dinainte de '90 a fost o experienţă interesantă, pentru că am şi schimbat şcolile la un moment dat. M-am mutat de la şcoala în care învăţasem până în clasa a VI-a, Şcoala 174, din cartierul Militari, la o şcoală din centru, „Vasile Alecsandri", de lângă Colegiul „Sfântul Sava", pe care l-am şi urmat apoi.

Elevul Aurescu în prima zi de şcoală, septembrie 1980 

Existau diferenţe între cele două şcoli, cea din cartierul mărginaş şi cea din centru?

Nu prea mari, nivelul era deosebit de ridicat şi la şcoala din Militari, îmi aduc aminte că unii profesori erau foarte exigenţi. În plus, 174 era printre puţinele şcoli din Bucureşti în care se studia serios limba rusă. Elementele de bază ale alfabetului rusesc mi-au fost extrem de utile mai târziu, când am făcut slavă veche şi paleografie chirilică la Facultatea de Istorie.

Vă supăra că trebuia să faceţi şcoală şi sâmbăta, un lucru pe care elevii de azi nici nu şi l-ar putea imagina?

Acum îmi dau seama că nu era uşor să te duci şase zile pe săptămână la şcoală, dar atunci nu aveam un element de comparaţie. Nu ştiam cum ar fi să avem tot weekendul liber. Un lucru e cert: se făcea şcoală serioasă, chiar dacă, uneori, nu lipseau peripeţiile. Îmi aduc aminte o întâmplare petrecută în timpul clasei I, când mă ducea mama la şcoală... Eram îmbrăcat frumos, în uniforma vremii, apretat, numai că nici nu am apucat să fac doi paşi după ce am coborât din maşină şi am căzut într-o groapă plină cu noroi! Evident, a trebuit să mă întorc acasă pentru a fi reechipat. Sigur, existau şi celebrele  găşti de copii de cartier, care suflau cornete sau ne tratau pe noi, cei care nu aveam înclinaţii către activităţi fizice de rezistenţă, ca pe nişte surse de venit, dar în general am amintiri plăcute.

Cum aţi trăit căderea lui Ceauşescu? Aţi rupt portretele lui, care se găseau în toate manualele...?

Eram deja în clasa a X-a şi locuiam la bunicii mei, în apropiere de Sala Palatului. Aşa am prins în stradă, pe 22 decembrie, chiar momentul în care, la ora 12 şi 9 minute, se ridica elicopterul în care se aflau Nicolae şi Elena Ceauşescu. Evident că n-am ştiut în momentul respectiv ce se-ntâmpla, dar în aceeaşi după-amiază am traversat Piaţa Palatului şi am văzut acel rug, constituit din cărţile cu omagii care fuseseră rupte... Îmi amintesc şi un câine căruia îi atârnase cineva de coadă o poză a lui Ceauşescu, care se mişca odată cu coada câinelui... În şcoală parcă nu au fost nişte manifestări „de tip revoluţionar", dar în primăvara anului '90  am făcut un protest de stradă, împreună cu colegii de liceu, în faţa Ministerului Educaţiei, care era foarte aproape de „Sava". Ceream, nici mai mult, nici mai puţin, desfiinţarea treptei a doua. Evident (zâmbeşte), nu am avut mare succes.

AUDIO

CLICK AICI PENTRU A ASCULTA INTERVIUL AUDIO

Bogdan Aurescu, despre limba rusa

Bogdan Aurescu despre bunicul sau, dreptul si istoria

Bogdan Aurescu, despre cea mai placuta amintire a sa

Bogdan Aurescu, despre momentul caderii lui Ceausescu

Care au fost efectele imediate ale căderii comunismului în şcoală?

Primul a fost că am scăpat de acele ore practice pe care le făceam „în producţie", la „bobinaj", într-un atelier al liceului. N-am înţeles vreodată cui serveau acele activităţi: nici noi nu învăţam nimic, şi nici bobinele respective nu cred că erau prea funcţionale. Am scăpat şi de sortatul cartofilor şi al cepei, chestiuni care, într-o anumită măsură, erau amuzante, dar nu se întâmpla nimic educativ acolo...

Prima coroniţă de premiant, iunie 1981 

Tot la începutul anilor '90 au dispărut şi uniformele.

Nu s-au păstrat nici la noi, la „Sava". A fost o explozie de entuziasm, un moment în care fiecare putea să-şi manifeste personalitatea în mod liber... Nu am simţit diferenţele de statut social de care se vorbeşte astăzi.

Acum, cu ochii maturităţii, mai ales că aţi prins şi perioada în care erau obligatorii, vi se par utile uniformele?

Probabil că aceste decizii trebuie luate de la caz la caz, de părinţi, elevi şi profesori împreună. Poate că, dintr-un anumit punct de vedere, pot fi o idee bună, ar induce un sentiment mai solid de disciplină şi de apartenenţă, de identificare cu o anumită şcoală. M-am bucurat când am scăpat de uniforme, dar şi înainte de eliminarea acestora găseam cu toţii tot felul de trucuri ca să le individualizăm. Fetele îşi făceau o altă croială la sarafan, băieţii purtau cravate de piele sau tot felul de alte accesorii...

Aţi avut mentori printre profesori?

Mi-au rămas în minte câţiva dascăli foarte serioşi. Profesorul Adrian Costache, care cred că mai e şi acum la „Sava", m-a determinat de pildă să citesc literatură. Cea mai mare influenţă am primit-o însă în timpul facultăţii. Mă dusesem la Drept, deşi îmi plăcea foarte mult Istoria, convins de bunicul meu că Dreptul era o opţiune mai serioasă de profesie. Bunicul mi-l dădea ca exemplu pe Istrate Micescu, unul dintre cei mai mari avocaţi pledanţi din perioada interbelică, profesor universitar şi ministru de Externe la un moment dat... Declicul s-a produs, cum vă povesteam, în al doilea an de facultate, când am făcut prima dată Drept Internaţional. M-am dus la profesoara mea, doamna Raluca Miga Beşteliu, s-o întreb dacă pot intra în Ministerul de Externe cu Dreptul Internaţional. Din acel moment am ştiut că asta trebuie să fac, mai ales că de mic copil am fost fascinat şi am citit mult despre felul în care se făceau tratatele, conferinţele diplomatice de secol XVIII, întotdeauna mi s-a părut fascinant să faci istorie, să modelezi
cursul evenimentelor...

Şi v-aţi dus şi la Istorie...

Aşa e. Şi trebuie să vă mărturisesc că nu a fost deloc uşor să le fac în paralel, practic nu aveam vacanţă de vară. Dădeam sesiunea de iarnă la Drept, iar la distanţă de o săptămână-două începeau examenele de la Istorie. Vara era imposibil să las vreun examen nesusţinut la Drept, cum făceau unii dintre colegii mei, care mai lăsau câte ceva pe vară, ca să ia note mai mari, căci exista o concurenţă enormă... La sfârşitul verii eu trebuia să le susţin pe cele de la Istorie şi se întâmpla uneori să dau şi câte cinci examene în două zile!

Dar v-a antrenat experienţa asta pentru procesul de la Haga, nu?

Au fost mai multe lucruri care m-au antrenat, sunt convins că şi liceul cu profil real a avut un rol important, pentru că mi-a creat o anumită structură mentală, m-a învăţat să urmăresc firul logic, să-mi ordonez priorităţile, să creez acele ierarhii de care e nevoie în activitatea de zi cu zi a unui secretar de stat la Externe. Iar pentru un diplomat, care trebuie să citească sute de pagini în fiecare zi (arată către biroul încărcat de dosare), asta este extrem de important.  ;

"Existau şi celebrele  găşti de copii de cartier, care suflau cornete sau ne tratau pe noi, cei care nu aveam înclinaţii către activităţi fizice de rezistenţă, ca pe nişte surse de venit.''

Cea mai frumoasă amintire: aplauzele studenţilor după Haga

Pentru că aţi făcut atât de multă şcoală, dar şi în contextul scandalurilor din ultima vreme, care estimaţi că mai e calitatea şcolii româneşti?

N-aş merge pe formule de pesimism cronic. Lucrez în facultate din 1998 şi pot să vă spun că în fiecare an sunt şi studenţi foarte buni, există de la un an la altul creşteri şi descreşteri, dar nu am observat nimic dramatic. Iar după experienţa foarte vizibilă a României la Haga, mai ales după decizia din februarie 2009, interesul pentru Drept Internaţional a crescut exponenţial.

Cum au reacţionat studenţii când aţi câştigat la Haga?

Pe 3 februarie 2009 am obţinut hotărârea Curţii, iar pe 11 februarie aveam examen cu cei de la anul II, un examen de semestru. Când am intrat în amfiteatru, studenţii s-au ridicat în picioare şi au aplaudat. A fost, până acum, şi-mi imaginez că va rămâne aşa mult timp, cea mai plăcută amintire din relaţia mea cu şcoala.

Vă întreabă studenţii cum aţi proceda în cazuri pe care le văd în presă, chestiuni concrete?

Sigur, m-au întrebat şi de Canalul Bîstroe, şi despre Insula Şerpilor, şi despre negocierile  cu Statele Unite privind instalarea scutului antirachetă de la Deveselu, un alt dosar de care mă ocup, despre tot felul de evenimente care se întâmplă pe plan internaţional. Cursul despre recunoaşterea statelor şi a guvernelor ar fi, cred, mai puţin interesant dacă nu am lua în discuţie situaţia Kosovo, a Sudanului de Sud sau a Palestinei. Uneori primesc întrebări care mă pun în dificultate şi îmi deschid perspective noi. Şi eu învăţ, tot timpul, din relaţia cu studenţii mei.

Aţi spus de fiecare dată când aţi fost numit de presă „eroul de la Haga" că meritul îi aparţine întregii echipe pe care aţi coordonat-o. Sunt românii, credeţi, setaţi pe o mentalitate individualistă?

Fără îndoială că românii au mai ales o mentalitate individualistă, există şi studii şi se poate vedea şi cu ochiul liber, când mergem, de pildă, cu metroul. Pe de o parte, nu e rău să existe un astfel de egoism, dacă se cuantifică într-o competiţie care te ajută să creşti. Pe de altă parte, echipele sunt extrem de importante. Nu poţi să atingi rezultate serioase, solide, care să reziste în timp, de unul singur. Performanţa individuală e valabilă până la un anumit punct. Dacă vrei să depăşeşti acest stadiu şi vrei rezultate la un alt nivel, rezultate care să conteze, ai nevoie de o echipă.

Mai învăţaţi şi acum?

Da, tocmai am încheiat o cercetare postdoctorală avansată, tot la noi, la Facultatea de Drept. Cred că şcoala, în succesiunea de alegeri pe care şi noi o facem, are un rol extrem de important în a genera şi paşii următori pe care un tânăr îi face în viaţă, în carieră, nu e o simplă goană după diplome care să te ateste social.

CV

- 1992 - Colegiul Naţional Sfântul Sava (Bacalaureat: 9,59)
- 1996 - Facultatea de Drept (Licenţă: 9,91 cu Diplomă de merit)
- 1998 - Facultatea de Istorie (Licenţă: 10)
- 2003 - Doctor în drept, Summa cum laude
- 2009 - decizia favorabilă României la Curtea Interna­ţională de Justiţie de la Haga