VIDEO Andrei Pavel, tenismen: „Mi-ar fi plăcut viaţa de student“

Andrei Pavel, cel mai valoros tenismen român din ultimele decenii, regretă că n-a apucat să termine şcoala şi crede că i-ar fi plăcut să facă o facultate.

A câştigat mai mulţi bani din tenis decât Ilie Năstase. Vorbeşte cinci limbi străine, mai mult sau mai puţin bine. „Şi moldoveneasca", după cum glumeşte. Ţine la educaţia copiilor, mai ales că el însuşi nu a reuşit să ia Bac-ul: a plecat din ţară să se antreneze în Germania, înainte de sfârşitul liceului, şi până la urmă a fost exmatriculat pentru absenţe. Dacă ar fi ajuns la universitate, i-ar fi plăcut să facă Educaţie Fizică şi Sport, dar şi Limbi străine. Poate că ar fi ajuns profesor. Vorbeşte cu pasiune despre propriii copii, Caroline (12 ani) şi Marius (10 ani), şi îi sfătuieşte pe părinţi să susţină şi să întreţină plăcerea copiilor de a face sport, fără să forţeze nota. „Cel mai bine", spune Pavel, „este ca fiecare să stea de vorbă cu copilul său".

Aţi început şcoala în 1980 la Constanţa...

Am făcut clasa I la o şcoală care era aproape de casă, de casa pe care o aveam atunci. Pentru că în vara dinaintea clasei a II-a ne-am mutat într‑un apartament mai mare, în alt cartier. Nici nu mai ţin bine minte cum a fost primul an de şcoală. În schimb, îmi amintesc foarte bine şcoala şi clasa în care am învăţat după aceea. Era zid în zid cu Şcoala sportivă numărul 2. De fapt, aşa am început şi tenisul. Un antrenor de tenis, pe care îl cheamă Viorel Pop, a venit în şcoală. A trecut prin toate clasele, inclusiv pe la mine, şi a întrebat: „Cine vrea să joace tenis?"... De-asta cred, de fapt, că-mi amintesc atât de bine...

A fost o întâmplare deci că aţi început să jucaţi tenis?

Da, exact, a fost o întâmplare! Aşa am început eu tenisul: nu m-a dus nici tata, nici mama! Întâmplarea a făcut ca şcoala la care eram atunci înscris să fie zid în zid cu o şcoală sportivă... A fost pur şi simplu bafta de a ne muta într‑un apartament nou, bafta de a schimba din acest motiv şcoala şi, de asemenea, bafta ca Viorel Pop să treacă prin clasă pe la mine. 

Înaintea tenisului aţi mai jucat şi altceva? Măcar o miuţă în curtea şcolii? Aveaţi înclinaţii către sport, în general?

Bineînţeles... Şi pe vremea aia nici nu exista altceva: nu era televizor, nu exista computer, nu exista nici măcar ideea de internet sau de telefoane mobile... Nici măcar banane nu existau... (râde) Şi-atunci, sigur, eram în fiecare zi afară, cât de mult se putea... Gândiţi-vă: Constanţa e un oraş de la mare, are plajă, vara acolo eram toată ziua... Sigur că iarna era frig şi urât, dar tot ieşeam pe stradă să ne jucăm... Un alt sport înainte de tenis n-am făcut însă înainte... 

Iar tenisul când a intrat în viaţa dumneavoastră?

Aveam, cred, aproape 8 ani... La şcoală am mers de la 6 ani, începusem clasa a II‑a, deci trecusem de vârsta de 7 ani, iar întâmplarea pe care v‑am povestit-o a avut loc la puţin timp de la începutul şcolii, probabil pe la începutul lunii octombrie. 

În 2002, la Open Romania

Şi v-a plăcut de la început, sau disciplina pe care o presupune practicarea unui sport de performanţă vi s-a părut greu de suportat?

Mi-a plăcut foarte mult, chiar de la început! La început mă duceam o dată pe săptămână, apoi, antrenorul m-a chemat de două ori pe săptămână... Totul era plătit de stat. Se făceau selecţii, destul de repede... La început erau 50 de copii, după o lună mai erau 20, după trei luni mai erau doar 15, iar într-un an mai rămăseseră doi sau trei din toată grupa pe care am avut-o eu la început. 

Era greu să faceţi rost de echipament sportiv? Vă întreb asta, pentru că anii '80 au fost deosebit de dificili, era greu să găseşti practic orice... 

Aşa e, iar prima rachetă pe care am primit-o, de la club, era un Pluto, rachetă făcută în România, la Reghin. Odată cu ea a venit şi o minge practic din cauciuc, deja nu mai avea niciun fel de puf pe ea, şi băteam la perete... Mai târziu, când am început să joc mai bine, am primit o rachetă Reghin, care era mai bună... Pe vremea aia se juca cu maţ, adică acesta era materialul din care erau făcute corzile... Şi maţul ăsta venea de undeva de prin China, iar noi trebuia să-l dăm cu lac, după fiecare antrenament, ca să ţină mai mult. Nici nu se punea problema să se schimbe racheta dacă se rupea vreo coardă, aşa cum e acum... Cel mult se schimba un fir sau două... Dar, dacă n-ai termen de comparaţie, nu ştii mai mult, nu ştii că se poate şi mai bine, era minunat şi aşa... Erau lucruri incredibile! Iar prima rachetă pe care mi-a cumpărat-o tata am primit-o pe la 9 ani şi un pic...

În 2006, la Melbourne, Australia

Deja se convinsese că aveţi calităţi pentru acest sport... 

Mai mult, deja îi intrase şi lui „microbul"! Poate că la început n-a crezut cine ştie ce despre istoria asta, dar, după ce a venit de câteva ori cu mine la tenis, i-a intrat virusul! Pur şi simplu a început să-i placă foarte mult şi a început să vină des la antrenamente, la meciuri... Niciodată nu mi-a spus nimic, n-a încercat să-mi dea el sfaturi, tot timpul a lăsat antrenorii să decidă ori să-mi spună ce am de făcut, dar îi plăcea să vină să mă vadă. 

Partenerii de atunci, copiii cu care jucaţi, vi-i mai amintiţi?

Până pe la 13-14 ani am avut nişte prieteni foarte buni în Constanţa, iar sentimentul există şi-acum, dar ştiţi cum e: ochii care nu se văd se uită. Iar puţin mai târziu, pe la 15-16 ani, eu am început să plec tot mai mult, apoi de tot, în Germania, şi a fost din ce în ce mai greu. Dar îmi aduc aminte foarte multe din lucrurile pe care le făceam împreună, mai ales cu unii dintre ei. De exemplu, un prieten de la tenis era Stelian Gima, care, culmea, a plecat să trăiască în America şi-acum s-a întors să trăiască în România... Dar încă păstrăm contactul, ne sunăm ... Copiii lui sunt, la rândul lor, pasionaţi de tenis: băiatul cel mai mic e numărul doi în România pentru grupa de vârstă 9-10 ani, cel mare este este locul 5 la grupa lui... Stelian a fost numărul 3 şi era în generaţie cu mine, cu Adrian Voinea, cu Dinu Pescariu, Alex Rădulescu. Erau, atunci, câţiva jucători foarte buni.

Dintre dascălii dumneavoastră, de cine vă mai amintiţi?

Învăţătoarea mea, cea care s-a ocupat de mine din clasa a II‑a până într-a IV-a. A fost o femeie extraordinară. Ţin minte că la 10 ani am câştigat campionatul naţional pentru vârsta respectivă şi mi-a dat coroniţă şi la şcoală. Era o femeie deosebită!

Aţi recunoscut deunăzi că aţi regretat faptul că n-aţi putut termina şcoala, în condiţiile în care viaţa v-a obligat, într‑un fel, să plecaţi din ţară la vârsta de 16 ani. Ce regretaţi de fapt: pregătirea academică sau viaţa de licean?

Vă spun sincer: îmi pare rău că nu pot spune că am o diplomă, că nu pot spune că am terminat şcoala. Nu ştiu dacă aş fi fost mai deştept sau mai puţin deştept.. Nu ştiu dacă m-ar fi ajutat sau nu la ceva... Cât despre viaţa de liceu, nu cred că pe timpul acela se putea spune că ar fi fost prea frumoasă... Iar pe timpul acela pe mine mă interesa mai ales terenul de tenis şi tot ce se întâmpla în jurul lui. În schimb, cred că mi-ar fi plăcut viaţa de student... Dar asta a fost: am avut această pasiune pentru tenis şi am încercat să ajung cât mai sus... La 19 ani am avut o accidentare foarte gravă la cot: se punea problema să nu mai pot juca tenis vreodată. Atunci m-am gândit, dacă n-aş fi reuşit să mă recuperez, să mă întorc în şcoală. Luasem practic decizia să reiau şcoala, dacă nu reuşeam să revin pe terenul de tenis într-un an, ceea ce însă s-a întâmplat ...

Ce specializare aţi fi urmat, dacă aţi fi avut ocazia?

Sport. În primul rând, facultatea de sport, dar aş fi făcut, poate, şi limbi străine.

Apropo, după aproape 20 de ani trăiţi în Germania, nenumărate turnee în toate colţurile lumii şi o casă nouă, în Statele Unite: câte limbi străine vorbiţi de fapt?

Pe lângă engleză şi germană, vorbesc şi eu, ca toţi românii, puţină italiană, pentru că e foarte asemănătoare. Din asta a urmat spaniola - nu spun că la perfecţie, dar înţeleg şi mă descurc, franceza -la fel, fără să fie ceva deosebit... E-adevărat că în română fac eu o grămadă de greşeli (zâmbeşte)... Şi poate, ştiu eu, un pic de moldoveneşte... (râde)

Acasă, în Arizona, împreună cu familia

Acasă vorbiţi mai mult în germană sau în engleză?

Mi-am dat foarte mare silinţă, cât copiii au fost mici, în Germania, să vorbesc cu ei pe româneşte. Părinţii mei au fost de mare ajutor din acest punct de vedere, i‑au primit în toate vacanţele în ţară, au venit în vizită... Iar Caroline mai ales, fetiţa cea mare, dacă prinde două-trei săptămâni cu ai mei, vorbeşte foarte bine. Marius, să zic că poate a mai uitat un pic... Dar el, când ne-am mutat în America, nu vorbea deloc limba. Iar în trei luni vorbea perfect engleza! E incredibil ce pot face copiii! Dar acasă, ca să vă răspund, mai mult în germană vorbim.

Cât de important e pentru un copil din ziua de azi să ştie limbi străine?

Foarte important, dar nu numai din această cauză am vrut să mă mut în America. A fost de fapt o chestiune mai complicată: am vrut să ne mutăm în America de mai mult timp. Apoi, în urmă cu doi ani ne-am gândit să venim în România, dar mi-a fost teamă că diferenţele culturale, de viaţă, ar fi împiedicat integrarea familiei mele aici. Noi tot timpul am trăit un pic retraşi: şi în Germania, unde nu locuiam în cel mai mare oraş, nu ne-a plăcut prea mult „viaţa de ziar", publicitatea... 

"A fost o întâmplare! Aşa am început eu tenisul: nu m-a dus nici tata, nici mama! Întâmplarea a făcut ca şcoala la care eram atunci înscris să fie zid în zid cu o şcoală sportivă...''

"Mi-am dat foarte mare silinţă, cât copiii au fost mici, în Germania, să vorbesc cu ei pe româneşte. Caroline mai ales, dacă prinde două-trei săptămâni cu ai mei, vorbeşte foarte bine.''

„Copiii să încerce mai multe sporturi"

E o schimbare mare?

Noi ne-am gândit în primul rând la şcoala copiilor şi a apărut şi această oportunitate să construiesc împreună cu un prieten o academie de tenis în America. Într-un fel, s-au legat toate, aşa că am schimbat 20 de zile de soare pe an, în Germania, pe 20 de zile de ploaie pe an, în Arizona. Ceea ce nu e prea rău (zâmbeşte), dar acum e puţin mai greu de suportat, pentru că e foarte, foarte cald acolo. Temperatura ajunge uneori, în timpul verii, şi la 40 de grade Celsius.

Andrei Pavel îşi aminteşte că uneori primea scutiri pentru şcoală, datorită sportului

Cum merge Academia? E situată undeva lângă Phoenix, nu?

Exact, şi vreau să vă spun că n-am făcut deloc reclamă, mai ales că eu am fost plecat anul acesta cu Jelena Jankovici, ca antrenor. Cu toate acestea, în fiecare zi avem 20-25 de copii, care vin după şcoală să se antreneze. Eu vreau să începem chiar acum o grupă de elită, cu puţini copii, de care să mă ocup eu, personal, şi cu partenerul meu... Şi vrem ca numai pe bază de invitaţii să adunăm două grupe de câte şase copii, care ori vor să joace profesionist, ori vor să ajungă la universitate cu bursă sportivă de tenis. 

Un sfat pentru părinţii care se gândesc să-şi dea copiii la tenis: după ce să se uite? Care ar fi aptitudinile care ar recomanda un copil pentru acest sport?

Cel mai important e copilul. Şi pasiunea părinţilor pentru acest sport ajută, dar nu înseamnă că şi copilul va avea aceeaşi pasiune. Eu cred că cel mai bine le-ar prinde copiilor să încerce mai multe sporturi, să vadă ce le place... Există şi posibilitatea ca, în ciuda insistenţei părinţilor, copiii chiar să nu aibă nicio pasiune pentru sport. Şi vă spun asta din proprie experienţă: fata mea nu e foarte sportivă, a şi avut o problemă cu picioruşele, dar are alte aptitudini. Învaţă foarte mult, citeşte enorm, vorbeşte deja multe limbi şi cred că ştie mai multe lucruri decât ştiu eu, din cărţile pe care le‑a citit până acum, la vârsta de 12 ani. În schimb, Marius e în cealaltă parte: e super-talentat şi la fotbal, şi la golf, şi la tenis, cred că de fapt la tot ce-nseamnă minge. Din păcate însă nu are o pasiune pentru niciuna din astea, se plictiseşte repede... Deci sfatul meu este: dacă părinţii observă o pasiune pentru vreun sport, şi dacă îşi pot permite, să o susţină !

Reversul medaliei: când e cazul ca un părinte să nu mai insiste?

Greu de spus, mai ales că uneori e chiar bine ca părintele să-mpingă cumva de la spate efortul celui mic. E-adevărat că uneori părinţii împing prea tare, iar copiii se plictisesc sau fac numai de gura părinţilor, şi asta iar nu ar fi bine. Probabil că cel mai indicat este ca fiecare să-şi cunoască propriul copil, să stea de vorbă cu el. 

Din păcate, ora de sport continuă să fie ignorată în multe şcoli din România. Ce recomandare aţi face dumneavoastră Ministerului Educaţiei în acest sens?

N-ar fi rău să se facă mai mult sport, mai ales că aproape toate şcolile au fie o sală, fie un teren de sport. Eu aş propune Ministerului Educaţiei un program prin care toate vârfurile sportive din ţară să fie implicate mai mult, să ajungă faţă în faţă cu elevii, să apară evenimente prin care aşii din fiecare sport să-i convingă pe copii că este esenţială mişcarea pentru sănătatea lor. În America, în şcoală, faci sport numai dacă vrei, dar toţi copiii vor, pentru că au modele. Caroline e în „Junior High", în clasa a VII-a, cum e sistemul de la noi, şi ştiu cum fac prietenii ei. 

"Dacă părinţii observă o pasiune pentru vreun sport, şi dacă îşi pot permite, să o susţină !

CV

- A caştigat din tenis 5,2 milioane $
-Data şi locul naşterii: 27 ianuarie 1974, Constanţa
- Cariera:
- 1990: îşi face debutul
- 1995: devine jucător profesionist
- 3 titluri ATP la simplu, 6 titluri ATP la dublu
- 13: cel mai bun loc în clasament ATP (2004)
- 2009: se retrage din activitate
- Este căsătorit cu Simone,  de naţionalitate germană, şi are doi copii, Caroline (12 ani) şi Marius (10 ani )
- În prezent locuieşte la Phoenix ( Arizona, SUA) şi este căpitan-nejucător al echipei României de Cupa Davis