A învăţat să alerge la şcoala măicuţelor

Cea mai respectată atletă din România îşi aminteşte clasele primare la Şcoala Romano-Catolică „Notre Dame“ din Timişoara, unde măicuţele, în robe, ţineau cu religiozitate orele de Sport.

Recordurile ei sunt cunoscute: o performanţă mondială care nu a fost depăşită timp de 10 ani, 140 de competiţii consecutive câştigate. Dintr-o familie mixtă, tatăl de origine română, mama de origine maghiară, îşi aminteşte că de la început a vorbit patru limbi, pentru că în curte erau şi copii nemţi şi sârbi, dar şi că toată viaţa s-a considerat „româncă", pentru că „aici ne-am născut, aceasta este ţara noastră", o mentalitate care pare să se fi pierdut în ultimele decenii. Vorbeşte şi azi cu drag despre soţul său (Ioan Sőtér), pe care l-a pierdut în urma unei probleme de sănătate în 1987. Pledează cu pasiune pentru mai mult sport în şcoli, crede că tinerii de azi nu mai ştiu nici să „alerge după tramvai", şi încă mai face antrenamente ca să se menţină în formă.

„Weekend Adevărul": Sunteţi născută într-o familie mixtă, româno-maghiară, la jumătatea anilor '30...

Da, într-adevăr, sunt o combinaţie, un lucru deloc neobişnuit la Timişoara, fiindcă acolo sunt unguri, nemţi, români, cu toţii o mare familie.

Prima oară aţi învăţat să vorbiţi în româneşte sau în ungureşte?

De când mă ştiu, vorbeam germana, maghiara, româna şi puţin sârba. Practic aşa am început să vorbesc, şi vă spun şi de ce. În clădirea în care locuiam eram mai mulţi copii de 4-5 ani, care ne jucam împreună în curte, în grădină, în parc şi vorbeam toate limbile. M-am născut în această ţară şi mă consider româncă, dar în afară de asta, am învăţat jucându-mă cu alţi copii, unguri, nemţi, sârbi. A fost un mare avantaj pentru mine; chiar şi acum vorbesc şi germana, şi maghiara, şi engleza... Am copilărit împreună cu copiii de toate naţionalităţile Timişoarei, ceea ce a fost un lucru extraordinar, pentru că gândirea şi mentalitatea timişorenilor era alta decât aici, în Regat. Probabil pentru că Timişoara e mai aproape de Viena, decât e Bucureştiul de Istanbul; de aici această diferenţă de gândire, mentalitate, civilizaţie.

La încheierea cununiei civile cu Ioan Sötér în decembrie 1967

Şcoala trebuie s-o fi început în plin război mondial, nu?

Este adevărat că am prins o perioadă grea; eram în război, şi îmi amintesc că am trăit la bunica din partea tatălui, românca, pe vremea războiului. Ea ştia şi sârbeşte, şi nemţeşte, mai puţin ungureşte... Tata fusese chemat pe front... Şi n-o să uit în viaţa mea că, în timpul bombardamentului, chiar înainte de a intra la şcoală (n.r. - primul bombardament al Aliaţilor asupra Timişoarei, din 16-17 iunie 1944) eram acolo, la bunica. Îmi amintesc cum se se vedea lumina bombelor noaptea, o lumină puternică. Dar aveam încurajările bunicii şi ale familiei, să stau liniştită, că „are mama grijă de mine", „are bunica grijă de mine"... Noi, copiii, nu ştiam ce înseamnă război şi de ce trebuie să existe război, dar ştiam deja unele aspecte: că totul era pe puncte, pe cartelă. Mâncarea, îmbrăcămintea, încălţămintea, totul, absolut totul, era pe puncte. Aveai un gramaj de pâine, un număr de ouă, ulei, zahăr, totul pe puncte. N-o să uit în viaţa mea, că tot pe atunci am primit primul meu pardesiu, un loden, cum se spunea, dintr-o stofă ordinară. Nu erau decât două variante de culori, gri sau verde. Şi îmi amintesc că mama s-a dus şi mi-a cumpărat şi mie, unul verde, pe puncte! Aşa de fericită am fost, că am pus pardesiul pe un umeraş, l-am agăţat şi am adormit uitându-mă la el, de bucurie că îl primisem cadou. Noi suntem generaţia sacrificată, fiindcă am trăit imediat după război şi am avut multe greutăţi şi lipsuri, apoi în timpul comunismului a trebuit să ne plătim toate datoriile, şi la ruşi, şi la alţii. Şi atunci, noi apreciem şi astăzi orice lucru pentru care am muncit şi ne-am zbătut să-l avem, îl apreciem la justa valoare.

Pe podium, în Polonia, 1960

Aţi mai povestit că la un moment dat în copilărie aţi vândut ziare, ca să vă ajutaţi familia...

În colţul străzii, în piaţa Bragadina, unde am locuit noi, era o femeie bătrână care vindea ziare. Noi, copiii, ne uitam pe-acolo şi o ascultam pe doamna Totu, aşa se numea bătrânica, cum vindea ziare. De multe ori doamna se mai ducea la cumpărături sau cu treburi şi ne zicea să stăm noi în locul ei. Cât ne ţinea gura strigam numele ziarelor, „Luptătorul bănăţean", „Temesvarerzeitung" şi altele, ca să le vindem... Iar cei câţiva bănuţi pe care-i căpătam acolo de la doamna Totu, îi dădeam mamei, lăudându-mă că am câştigat şi eu ceva bani. Sigur, erau doar câţiva bănuţi, dar eu eram convinsă că am contribuit şi eu la gospodăria noastră cu ceva şi eram foarte bucuroasă. Mama făcea tot ce se putea să ne câştigăm existenţa, făcea de toate, era şi femeie de serviciu, era foarte greu...

Cum era la şcoală în acea perioadă?

Primele clase, şcoala elementară, le-am făcut la „Notre Dame" (n.r. - Liceul Romano-Catolic de Fete „Notre Dame" din Timişoara). Am fost ultima generaţie înainte de Reforma Învăţământului (n.r. - din 1948) când am făcut şcoala, primele patru clase, la măicuţe. De ce la măicuţe? Nu că eram noi aşa de religioşi, dar era cea mai apropiată şcoală de casa noastră, din cartierul Iosefin, unde am locuit noi. Fiecare zi de şcoală începea cu rugăciunea de dimineaţă... Ce era mai interesant, că măicuţele erau îmbrăcate aşa cum le ştiţi şi dumneavoastră şi făceau ora de Sport! În anii '44-'45! Făceau ora de Sport în robe şi la alergare ne dădeau ritmul, bătând din palme, şi aşa cum băteau din palme aşa trebuia noi să alergăm. Mai aveau ceva făcut din lemn cu care dădeau ritmul, iar noi trebuia să alergăm mai tare sau mai încet, aşa cum „clămpăneau" măicuţele din acel instrument. Aveam sală de gimnastică, cu spaliere, cu mingi medicinale, cu tot ce voiai, de necrezut când te gândeşti că eram în război! După aceea, când a venit Reforma Învăţământului, s-a terminat cu „Notre Dame"! Şcolile au devenit de stat, dar noi am avut în continuare ora de Sport undeva sus ca importanţă, alături de Chimie, Matematică, Română, Fizică... Iar la competiţiile şcolare, meciuri de baschet şi altele, venea tot corpul profesoral al şcolii, în frunte cu directoarea, să ne încurajeze! Am avut întâlniri cu cei de la Arad, Lugoj sau alte oraşe mai îndepărtate.

Vă mai amintiţi să fi existat discuţii acasă privind ruperea unei porţiuni din România, ca urmare a Dictatului de la Viena?

Noi, fără discuţie, ne-am considerat români, indiferent de naţionalitate... Nu ne-am pus niciodată problema că familia era de români, nemţi, sârbi! Toţi eram români, aici ne-am născut, aceasta este ţara noastră, indiferent că strămoşii noştri erau nu-ştiu-ce. Eu, când am participat la competiţii sportive, cel mai frumos moment era când se cânta imnul... Nu-mi amintesc să fi fost discuţii privind separarea ţării, dar ştiu că ne-am bucurat cu toţii când cei din Cluj şi din Ardealul de Nord au revenit la patria-mamă... Mulţi dintre compatrioţii noştri, care aveau rude prinse în acea regiune, s-au bucurat din tot sufletul că în sfârşit s-au reunit familiile. De exemplu, soţul meu avea un frate, pe care l-a prins stagiul militar la Cluj, tocmai în perioada în care s-a cedat Ardealul. Şi-atunci, el, ca să scape de ocupaţia maghiară, a fugit în Austria, cam în anii '40-'41... Între timp s-a terminat războiul, iar el a făcut cunoştinţă cu o austriacă din Tirolul austriac. Mai târziu, s-au urcat împreună pe un vapor şi-au plecat în Australia. Aşa a ajuns fratele soţului meu în Australia, şi din această cauză soţul meu n-a mai avut paşaport... Şi-mi amintesc că a fost o perioadă când soţul meu nu putea merge nici până la Ruse, la bulgari. Acestea erau, în ultimă instanţă, tot consecinţele Dictatului de la Viena.

Iolanda Balaş a câştigat 140 de competiţii consecutiv  Fotografii: arhiva personală

La sfârşitul claselor primare a intervenit Reforma, cum povesteaţi...

Noi eram în clasa a IV-a, ultima generaţie de absolvenţi la „Notre Dame"... Am primit cu surpriză şi cu supărare vestea că de la anul nu mai venim acolo şi trebuie să ne căutăm o altă şcoală. Iar şcoala primară şi liceul „Notre Dame", cu predare de către măicuţe, s-au transformat în Şcoala nr. 22, pe urmă Liceul nr. 4... Atunci, pe moment, am fost trişti, că eram obişnuiţi cu măicuţele, cu atmosfera de acolo, dar asta a fost situaţia. Iar şcoala a continuat şi-mi amintesc că părinţii ne trimiteau tot timpul să facem şi sport. Toată clasa făcea sport, nu exista scutire. Poate doar în cazuri excepţionale, copii cu handicap, să nu fi participat la orele de Educaţie fizică. A fost foarte uşor pe urmă, locuind în aceeaşi casă cu campioana naţională Luiza Lupşa (n.r. - la săritura în lungime) şi cu familia Lupşa, atleţi mari de performanţă, m-au luat de mână cu acordul mamei şi m-au dus la Stadionul Electrica. La început a fost o joacă, nu m-a văzut nimeni o mare campioană, am făcut alergare de fond, am făcut săritura în lungime, alergare pe distanţe scurte. Pe urmă joaca s-a transformat într-o treabă serioasă. Am fost încurajată şi la liceu de către profesoara de Educaţie fizică de acolo şi apoi am fost foarte mult susţinută de familia Lupşa.

Cum a ajuns familia Lupşa să aibă această influenţă asupra dumneavoastră?

Locuiam împreună în acelaşi bloc, familia Lupşa locuiala etajul doi, iar noi am stat în curte, tata pe front... Şi-atunci m-au văzut acolo, cum mă mişcam eu în curte, au considerat probabil că am un talent înnăscut şi m-au întrebat dacă nu vreau să merg cu ei la stadion. Aşa am ajuns pentru prima oară pe stadion.

"Noi suntem generaţia sacrificată, fiindcă am trăit imediat după război şi am avut multe greutăţi şi lipsuri, apoi în timpul comunismului a trebuit să ne plătim toate datoriile, şi la ruşi, şi la alţii. Şi atunci, noi apreciem şi astăzi orice lucru pentru care am muncit.''

"Părinţii ne trimiteau tot timpul să facem sport. Toată clasa făcea sport, nu exista scutire. Poate doar în cazuri excepţionale, copii cu handicap.''

„În facultate am avut doar note de 9 şi de 10"

Mai ţineţi minte câţi ani aveaţi când aţi ajuns prima oară la stadion?

Aveam 8-9 ani, făceam sport în cadrul şcolii elementare şi după aceea în cadrul clubului... În această conjunctură foarte favorabilă a fost uşor pe urmă să pătrund în marea performanţă, pentru că Timişoara, în afară de echipa de fotbal, CFR sau Politehnica, avea şi secţii de gimnastică, handbal, canotaj şi cea mai bună secţie din ţară la atletism. Aşa m-au câştigat pe mine la atletism în'51. Apoi, antrenorului meu şi viitorului meu soţ, János Sötér, i-a venit sorocul să-şi facă stagiul militar şi a ajuns la CCA (n.r. - Clubul Central al Armatei) Steaua... Şi-atunci, eu şi cu încă cinci-şase atleţi am ajuns şi noi la CCA... Aceasta era o familie mai mare, cu mai multe secţii, cu mai mulţi sportivi adunaţi din toată ţara. N-o să uit niciodată, a fost o bucurie extraordinară că am putut veni la Steaua, la secţia de atletism şi în mare parte succesele mele se datorează clubului şi susţinerii sportului de performanţă de aici. Aşa cum v-am spus, a devenit o treabă serioasă, participări la marile competiţii, primul record naţional - 1,47 m - l-am stabilit la junioare şi după aceea am dus mai departe recordul centimetru cu centimetru.

Iolanda Balaş a primit echipa „Adevărul“ în locuinţa sa din Bucureşti   Foto: Lucian Muntean

Vă mai amintiţi primele victorii?

Indiferent dacă eram la Timişoara sau la Bucureşti sau la Cluj sau în altă parte, lumea venea la sport, venea la competiţiile atletice; nu erau stadioanele goale, e adevărat, nici televiziunea nu era aşa de dezvoltată la vremea respectivă, ca să ţină lumea acasă. După ce am devenit campioană olimpică şi recordmenă mondială lumea începuse să mă recunoască pe stradă... Primul concurs internaţional la care am participat, cu echipa României, era la Budapesta, în '51 sau '52, aveam vreo 15 ani. Noi eram echipaţi cu treninguri pe care scria pe piept „România". Când am sosit la Budapesta, la Gara Centrală (ştiam limba maghiară din Timişoara), am auzit discutând doi oficiali unguri: „Uite-o şi pe asta mică, de unde o fi?" „Probabil că e copilul vreunui şef", iar eu le-am răspuns că „nu sunt copilul niciunui şef, eu sunt atletă, săritoare în înălţime". Şi acolo, la Budapesta, eu am luat locul II, eram începătoare rău atunci... Îmi mai amintesc însă că la Roma, la Olimpiadă, 60.000 de oameni s-au ridicat în picioare pe stadionul olimpic „Cento Mille"... Italienii, care sunt temperamentali, se aseamănă mult cu românii, ne-au aplaudat, m-au aplaudat şi m-au gratulat pentru medalia cucerită acolo. Acestea sunt momente care nu se pot uita... Altfel, aş fi putut să mă duc în străinătate, că am primit oferte, când am fost în Statele Unite, de exemplu, la Universitatea din California, UCLA. Rectorul de acolo mi-a făcut o ofertă să devin studentă la ei, cu o bursă de 15.000 de dolari, maşină, cazare şi-aşa mai departe. Dar nu puteam, în primul rând eu mă gândeam la familia mea de aici, aşa că le-am mulţumit, spunându-le că eu sunt deja studentă la Bucureşti.

Cum a fost viaţa de student la Bucureşti? Aţi avut ceea ce se cheamă o viaţă de student?

Sunt mândră că am terminat Institutul de Cultură Fizică, aşa se numea la vremea respectivă. Soţul meu a terminat Chimia şi Institutul, ca a doua facultate. Noi am avut o mentalitate, sugerată şi de părinţii noştri, care ne spuneau că sportul e sport, dar trebuie să avem o meserie, să terminăm o facultate... A fost plăcut şi nu m-am dus niciodată cu „pile", cu aranjamente, că „sunt cine sunt". Mi-ar fi fost ruşine să mă prezint la examen la profesorul Iliescu, de exemplu, de la Anatomie-Fiziologie, şi să stau cu gura căscată, să nu pot să scot o vorbă. Şi atunci, îmi amintesc cât oi trăi, în clipele libere mergeam la audienţă la profesori la Catedră şi, dacă vă arăt carnetul meu de studentă, o să vedeţi că am avut doar note de 9 şi 10! Cu asta pot să mă laud. Iar soţul meu a învăţat mai bine, el a avut numai 10!

Scandaluri precum cel în care este implicat un profesor de Sport de la „Jean Monnet", care a profitat efectiv de poziţia lui de dascăl...

Eu învinovăţesc ambele tabere, atât elevii, cât şi profesorii! Eu locuiesc foarte aproape de acest liceu, lângă Sala Floreasca. Acolo a învăţat şi băiatul meu, Doru, dar când a venit acasă şi mi-a povestit că băieţii fumează la closet, că aduc băuturi la şcoală, l-am transferat la un liceu lângă Stadionul Naţional „23 August". La „Jean Monnet" a fost doar până în clasa a X-a, când am văzut care e atmosfera acolo. L-am transferat, chit că la noua şcoală trebuia să ajungă cu tramvai, cu metrou, cu mijloace de transport, şi făcea mult pe drum... Dar am zis că în acel cartier sunt mulţi muncitori, oameni nevoiaşi şi nu papiţoi din aceştia... Aşa că vorbesc în cunoştinţă de cauză. Eu învinovăţesc ambele tabere: şi pe părinţii elevilor, şi pe eleve, este inadmisibil să vină la şcoală cu decolteu şi să-şi dea aere; cât despre profesori, este inadmisibil ca într-o ţară civilizată să se întâmple astfel de lucruri! Eu cred că s-a mai întâmplat şi s-au mai muşamalizat astfel de cazuri. Este inadmisibil şi, repet, eu învinovăţesc ambele tabere!

Anul viitor, Federaţia Română de Atletism, care a fost una din primele din lume, împlineşte 100 de ani. Cum vă pregătiţi de sărbătorire, ţinând cont că v-aţi petrecut aproape toată viaţa ca parte sau la conducerea federaţiei?

Pregătim mai multe evenimente, dar şi un album aniversar. În această perioadă lucrez să strâng fotografii istorice, de la campionii noştri. Ce mă interesează însă pe mine este că în prezent suntem singura ţară din Comunitatea Europeană care are una, maximum două ore de Educaţie fizică într-o săptămână, ceea ce este foarte puţin. Eu nu văd pregătirea din programa şcolară numai prin prisma Campionatelor Mondiale sau a Jocurilor Olimpice. Eu văd pregătirea din programa şcolară în favoarea sănătăţii copiilor, fiindcă viaţa sedentară de astăzi riscă să creeze o generaţie de bolnavi. Trebuie să recunoaştem, copiii noştri stau toată ziua în faţa computerului, au ajuns până acolo că în momentul în care merg pe stradă, fug după un tramvai sau un autobuz, pur şi simplu se împiedică mergând, fiindcă nu au elementele de bază ale mişcării! Şi atunci mă interesează direct ca tineretul să facă mişcare. Mişcarea, în fond, ce înseamnă? Înseamnă sănătate, înseamnă viaţă, bună dispoziţie. Pe urmă, desigur, şi baza de selecţie va creşte pentru sportul de performanţă. Aşa că eu sunt pur şi simplu revoltată că cei care au pâinea şi cuţitul şi ar putea interveni în privinţa Educaţiei fizice din programa şcolară, nu doar că nu intervin, dar mulţi dintre ei, la rândul lor, au fost scutiţi de Educaţie fizică, de la nivelul elementar până la facultate.

"Universitatea din California, UCLA, mi-a făcut o ofertă să devin studentă la ei, cu o bursă de 15.000 de dolari.  Le-am mulţumit, spunându-le că eu sunt deja studentă la Bucureşti.''
Iolanda Balaş Sötér

CV

- Pasionată de fotografie
- Numele: Iolanda Balaş Sötér
- Data şi locul naşterii: 12 decembrie 1936, Timişoara
- Starea civilă: a fost căsătorită cu Ioan „Hansi" Sőtér; un fiu, Doru
- Studiile şi cariera:
- A absolvit Institutul de Cultură Fizică din Bucureşti în 1966
- Primul record mondial: 14 iulie 1956, Bucureşti (1,75 metri)
- Prima medalie olimpică: 1960, Roma (1,85 m), unde a concurat aproape singură, celelalte competitoare oprindu-se sub 1,71 m
- Palmares: Între anii 1957 şi 1967, Iolanda Balaş a câştigat 140 de întreceri consecutive
- Hobby: fotografia; a făcut fotografii în toate locurile din lume prin care au dus-o competiţiile sportive.
- Locuieşte în: Bucureşti