A învăţat de teamă că ar putea rămâne cu sapa

Elisabeta Lipă îşi aminteşte cum, la începutul clasei a VIII-a, tatăl ei i-a spus că n-ar fi o problemă dacă nu învaţă, pentru c-ar fi fost nevoie, acasă, şi de cineva care să se ocupe de pământul familiei.

E ocupată ca o albină: la uşa ei de preşedinte al Clubului Sportiv Dinamo Bucureşti sunt tot timpul oameni „cu probleme", pe care ea le rezolvă.

Telefonul îi sună la fiecare două-trei minute, şi pentru ca atmosfera de agitaţie cu folos să fie completă, pe geam se aud tot timpul zgomote de picamer, ciocane rotopercutoare şi alte utilaje pe care constructorii le folosesc: Clubul a intrat, sub conducerea sa, în renovare totală. Relaxată şi veselă, explică în câteva vorbe: „la mine e ca la Urgenţă", dar recunoaşte tot ea că „aşa-i place".

Cea mai bună canotoare a secolului XX (titlu acordat de Federaţia Internaţională de Canotaj) le cere părinţilor să nu le mai dea copiilor scutiri pentru orele de Sport, să-i îndemne să-şi respecte profesorii şi să-i descurajeze la copiat.

„Weekend Adevărul": Copilăria - undeva, în nordul Moldovei...

Elisabeta Lipă: Lumea de acolo parcă trăieşte... într-o altă lume, şi bineînţeles că şi copiii sunt crescuţi într-un mediu mult mai sănătos decât sunt crescuţi copiii noştri în marile oraşe, dar sunt şi mai civilizaţi. Au mai mult bun-simţ, chiar dacă sunt la ţară. Ştiu să respecte mai mult, au un alt fel de comportament şi eu vorbesc de ce se întâmplă acum, nu vorbesc despre vremurile când am fost eu copil...

Cum a fost pentru dumneavoastră?

Noi suntem două fete la părinţi. Satul din care provin este un sat micuţ, un sat de ucraineni, dar români. Aveam o şcoală de clasele I-IV, în sat, şi o grădiniţă. Sora mea, fiind mai mare decât mine cu şase ani, era la şcoală; eu, la grădiniţă. Şi la un moment dat am decis că eu nu mai vreau să merg în ultimul an la grădiniţă şi am mers voluntar în clasa I. Toate clasele, de la prima până la a IV-a, învăţam împreună. Uneori aveam şi acelaşi învăţător, care era şi directorul şcolii.

Acasă la Cândeşti, la 5 ani

Cum vă jucaţi?

Aveam tot felul de jocuri, sportive şi nu numai. La şcoală, dar chiar şi când veneam de la şcoală ne făceam temele şi apoi ieşeam pe imaş, care era o întindere foarte mare, aproape cât un stadion. Erau şi porţi de fotbal, dacă voiai să şi alergi - aveai loc, slavă Domnului! Acolo păşteau vitele, scoteau oamenii din grajduri animalele pe toloacă, cum îi spuneam noi (n.r. - regionalism din nordul Bucovinei pentru imaş)... Şi atunci aveam opţiuni foarte multe de a face mişcare. Apoi, trecând în clasele V-VIII, am schimbat şcoala. Şi mă duceam la şcoală cam trei kilometri pe jos: trei - dus, trei - întors.

Probabil că nu a fost prea uşor...

Nu conta că e vară, că e iarnă, că plouă, că ninge, că e ger: geanta în braţe şi la şcoală! Normal că asta îţi oferea o condiţie fizică. La şcoală am avut profesori care, într-adevăr, ne-au făcut să iubim această disciplină. Se organizau tot felul de competiţii la nivel de sate, de comune... Deja când ajungeai la nivel de judeţ, erai vedetă... Şi atunci selecţia aceasta era continuă şi foarte bună. Acum, dacă ai două ore de Sport pe săptămână, normal că nu le faci, pentru că tot timpul se găseşte o materie care nu s-a făcut şi trebuie să ia locul Sportului.

Vă nemulţumeşte asta?

Nu pot să înţeleg, Sportul este la fel de important ca Matematica, Româna, Geografia sau celelalte materii, pentru că, dacă vrei să ai un copil care să îşi consume energia, nu sărind pe bănci şi alergând prin clasă, dacă vrem să avem copii sănătoşi, trebuie să-i îndrumăm către sport. Nu neapărat către performanţă, pentru că să ajungi să faci performanţă, trebuie să ai ceva în plus faţă de cel care face mişcare. Dar dacă vrem să avem copii sănătoşi, trebuie să-i îndrumăm către mişcare, ceea ce, în ziua de azi, nu se mai face.

Cine e responsabil?

Principalii vinovaţi sunt părinţii. Pentru că îşi scutesc copiii de sport. Dacă ne ducem în orice şcoală, o să vedem că dintr-o clasă de 30 de elevi, dacă se mişcă 10! Ceilalţi nu vin, au scutiri, pentru că aşa e pentru ei cel mai simplu. Sportul nu omoară pe nimeni, mişcarea nu omoară pe nimeni...

Dimpotrivă...

Dimpotrivă, întăreşte! Când o să înţelegem treaba asta, atunci, probabil că altfel va fi şi mişcarea asta sportivă şi altfel vom vedea şi copiii pe stadioane, în săli, în spatele blocului... Noi, la ora actuală, nu mai vedem copiii jucându-se în spatele blocurilor, cum erau pe alte vremuri. Asta iarăşi este trist, este o realitate. Este o realitate că nu mai fac copiii mişcare.

Dar dumneavoastră aţi vrut să vă duceţi la şcoală cu un an mai devreme... Ca să fiţi la fel ca sora dumneavoastră?

Nu neapărat ca sora mea, dar, nu ştiu, îmi doream să mă duc la şcoală! Îmi luam ghiozdan în spate şi când mă duceam la grădiniţă, ca şi cum m-aş fi dus la şcoală.

Învăţaserăţi deja să citiţi de la sora dumneavoastră, de acasă, sau aţi învăţat atunci în clasa I?

Nu pot să spun că am învăţat de la sora mea şi, în acele vremuri, nu se punea problema ca un copil de 6 ani să ştie alfabetul pe de rost, să citească deja la grădiniţă şi să se plictisească în clasa I, cum se întâmplă acum. Ceea ce nu este normal, că vârsta este aceeaşi şi chiar dacă sunt mai isteţi copiii de azi, ei rămân tot copii. Şi dacă le mai şi îngrădeşti forma asta de mişcare, ajungem şi vedem că îi ducem la doctor că nu văd bine, nu mai zicem de cifoze, scolioze şi-aşa mai departe, că de obezitate nu se mai pune problema. Stă copilul în faţa calculatorului şi normal că n-are timp nici să mănânce, nici să facă nimic altceva şi: „Ia la mama un sandvici, că măcar atâta lucru să faci, dacă nu înţelegi că trebuie să vii să mănânci". Şi toate astea se adună, aşa ajungem să realizăm că deja este prea târziu să ne mai mirăm de ce se întâmplă.

Revenind la povestea noastră, deci aţi învăţat să citiţi, ca toată lumea, în clasa I...

Sigur că da, cu beţişoare, cu liniuţe, cu bastonaşe, cu „Ana are mere"...

Sportul l-aţi început tot în perioada aceea, în clasele primare?

Sportul l-am început în clasele primare... Nici nu pot să spun sport, era, mai curând, o formă de mişcare. Alergam pe toloacă... Fiind mulţi copii pe stradă, organizam noi tot felul de concursuri, ce ne trecea prin cap, aşa că vara intram în casă pe la 9-10-11 seara, când se întuneca. Acum (am fost acasă de Paşte), e drept, nici numărul copiilor nu mai este atât de mare, dar nu mai vezi unul, nici alergând, nici mergând, şi asta este dureros.

Ce vă plăcea în şcoală în afară, evident, de Sport? Matematica sau umanioarele?

Matematica nu mi-a plăcut niciodată, dar n-am avut încotro şi trebuia să învăţ.

Aţi fost premiantă?

În clasa a VIII-a. Sora mea era premianta şcolii: din clasa I şi până în clasa a VIII-a a luat premiu în fiecare an. Eu am fost premiantă până în clasa a IV-a, după care, cum îmi plăcea sportul, am început să mă dedic mai mult antrenamentelor la atletism, mai târziu, în liceu, am făcut şi baschet. Făceam aceste sporturi pentru că le practica şi sora mea, care era un model pentru mine. La atletism am participat şi la competiţii, dar mi se părea aşa, ciudat, să alerg fără să n-am niciun scop. Nu mi s-a potrivit. Iar înainte să încep clasa a VIII-a, tata, care niciodată nu m-a certat, niciodată nu m-a bătut, mi-a spus că, din punctul lui de vedere, pot să nici nu mă duc la şcoală, că una din cele două fete trebuie să rămână acasă în gospodărie, că avem pământ, avem animale şi că cineva trebuie să se ocupe şi de asta. Şi că asta este, că nu ne forţează să învăţăm, că dacă învăţătura nu vine de la noi, nu are ce face. Şi că atunci când o să mă întorc cu sapa de la câmp, o să tot văd alţi copii care vin de la şcoală de la Botoşani, de la Suceava... Bineînţeles că îmi venea rău numai când mă gândeam.

N-aţi fost de acord cu „planul" ăsta...

Deloc (râde), şi bineînţeles că m-am pus cu burta pe carte, şi am intrat la liceul „Mihai Eminescu" din Botoşani, la Electrotehnică. Aşa că a trebuit să învăţ şi Matematică, şi toate celelalte materii tehnice...

"Sportul este la fel de important ca Matematica, Româna, Geografia sau celelalte materii."

"Eu am fost premiantă până în clasa a IV-a, după care, cum îmi plăcea sportul, am început să mă dedic mai mult antrenamentelor."

„Tata a spus: «Carte poţi să faci fără sport, dar sport fără carte nu merge!»"

„Weekend Adevărul": În liceu s-a produs întâlnirea cu sportul de performanţă...

Elisabeta Lipă: Da, în clasa a X-a, în primul trimestru, am plecat în Bucureşti, pentru că am fost selecţionată la canotaj. Şi am venit aici, la Liceul Industrial nr. 18, aşa se numea atunci, în sudul Bucureştiului, pe lângă CET Sud Vitan... Nu ştiu ce profil mai are azi, dar, în orice caz, zona arată frumuşel pe lângă cum arăta când am eu fost elevă. Bine, liceul n-arăta chiar atât de rău, dar căminul era groaznic!

De ce?

Când venea vara şi începeau ţânţarii, ziceai că am vărsat de vânt pe faţă, aşa de tare ne ciupeau. Dar aşa am făcut performanţă: acolo am stat, de acolo am plecat. Şi am plecat, ţin minte şi acum cuvintele antrenoarei: „Dacă vreţi să scăpaţi de condiţiile astea, munciţi ca să vă duceţi spre loturi, şi acolo vorbim deja de altceva". Normal că am muncit, şi nu era deloc uşor: dimineaţa ne duceam la antrenament în Herăstrău, făceam antrenamentul, ne întorceam de acolo, ne duceam la şcoală şi după-amiaza ne duceam iarăşi la antrenament.

Elisabeta Lipă conduce de trei ani Clubul Sportiv Dinamo Bucureşti

Iar pe atunci nici nu exista metrou în Bucureşti...

Luam mai multe autobuze şi troleibuze. Până în Piaţa Romană aveam diverse autobuze şi din Piaţa Romană aveam altceva, direct până în Herăstrău. Era aşa, un efort enorm pentru un copil de 16 ani. Dar după primul an eram deja componenta lotului olimpic de senioare, junioară fiind. Numai că tata a spus: „Carte poţi să faci fără sport, dar sport fără carte nu merge. Deci dacă nu poţi să le faci pe amândouă, la una trebuie să renunţi, iar acela este sportul, nu cartea". Venea în Bucureşti în fiecare lună cu trenul, cu avionul, cu ce se putea, dar nu-mi spunea niciodată când vine. Mă trezeam cu el la locul de cantonament. Dar înainte să ajungă acolo, se ducea la şcoală şi discuta cu domnul diriginte. „Ia să văd catalogul! Să văd notele, să văd absenţele, să văd tot!" Deci eu trebuia să fiu cu mediile încheiate, să fiu la zi, că altfel nu discuta, zicea: „Eu te iau acasă, nu discut!"

V-a prins bine controlul acesta?

Mi-a prins foarte bine, pentru că nu am renunţat nici la şcoală, nici la sport... Exista atunci această mentalitate: „Lasă că nu dai Bac-ul acum, dai peste un an, peste doi, peste trei, peste cinci...", pentru că examenele de vară se suprapuneau peste sezonul competiţional din canotaj. Dar am renunţat la concursuri şi m-am dus la examen. Era domnul antrenor, săracul, disperat când venea tata (râde)... Dar mi-a prins bine.

Pentru că ne apropiem de Bacalaureatul din acest an şi există o întreagă discuţie privind menţinerea camerelor de supraveghere în sălile de examinare: v-aţi pus problema, măcar o secundă, să copiaţi la Bac?

Nu exista aşa ceva, dar nici n-aveam cum să copiez! Aveam alt comportament, altă gândire... Nu pot să spun că n-am copiat niciodată în şcoală, că doar n-am fost elevul perfect, că altfel n-aş fi putut să fac sport, dacă stăteam toată ziua cu cărţile în faţă. Dar faptul că am făcut sport m-a ajutat să trec altfel peste aceste greutăţi, pentru că sunt greutăţi! Nu e plăcut să nu înveţi, să te ridice profesorul în picioare şi tu să-i spui că n-ai avut timp să înveţi. Dar nu existau lucrurile acestea atunci, nu exista să nu ai respect pentru profesori. Ţin minte când trecea profesorul pe coridor, nu stătea unul în faţa lui! Acum profesorul se roagă să i se facă loc să poată trece! Toate acestea ţin de educaţie. De ce trebuie să râdă de profesori? De ce nu sunt uniforme în şcoală? Poate nu uniforme cum am avut noi, dar să existe o ţinută uniformă pentru toţi elevii. Când te duci în şcoală, vezi lume pestriţă, fete machiate îngrozitor, cu unghii false... Care mai e atunci diferenţa între un elev şi cineva care a trecut deja în rândul oamenilor muncii?

Dar nota pe care aţi luat-o la Bacalaureat o mai ştiţi?

Am luat în jur de 9, o notă foarte bună pe-atunci.

De opt ani sportiva este  chestor al Poliţiei Române

Cum a fost studenţia?

Viaţa de student a fost altceva! Te duci, îţi dai examenele când poţi, lumea e înţelegătoare, nu se mai punea problema să te duci zi de zi, să nu te poţi duce la un concurs, că ai examene... E vorba de altă perioadă, altă viaţă. După care mi-am făcut şi masteratul, bineînţeles că m-am înscris şi la doctorat şi mi-am terminat şi doctoratul, pentru că toată viaţa mea, din gura antrenorilor, auzeam un singur lucru: „Tu poţi mai mult decât celelalte!" Şi nu înţelegeam de ce eu trebuie să pot mai mult decât celelalte, când eram la fel ca ele. Dar cu siguranţă că, mai târziu, odată ce m-am maturizat, am realizat că aveam un talent ieşit din comun şi că talentul acesta trebuia să-l pun în aplicare poate cu mai multă dăruire şi ambiţie decât celelalte. Şi când m-am înscris la doctorat, chiar îndrumătorul meu de doctorat, domnul profesor doctor inginer Adrian Gagea, mă întreba ce temă vreau să aleg. Şi i-am zis că toată lumea mă întreabă care e secretul longevităţii. I-am explicat că nu există niciun secret, în afară de muncă... Dacă ar fi un secret, cu siguranţă eu l-aş fi descoperit. Dar eu trebuie să ştiu şi la ce să mă aştept, ce efecte vor fi după ce mă voi retrage şi normal că nu întineresc, îmbătrânesc şi eu. Atunci tema mea a fost „Cauzele şi efectele longevităţii sportive în sportul de rezistenţă". Şi lucrând la teza mea de doctorat, am descoperit că unul din efectele sportului de performanţă este anemia. N-am ştiu că longevitatea mea, faptul că am făcut aproape, cu mici pauze, 24 de ani de sport, o să-mi dea şi o anemie... Asta este!

"Ţin minte când trecea profesorul pe coridor, nu stătea unul în faţa lui! Acum profesorul se roagă să i se facă loc să poată trece!"

"Examenele de vară se suprapuneau peste sezonul competiţional. Dar am renunţat la concursuri şi m-am dus la examen."

Primul titlu olimpic, la 19 ani

Primul aur „mare" a venit aproape imediat cum aţi terminat şcoala, la Jocurile Olimpice, când aveaţi numai 19 ani, în America, la Los Angeles...

Acolo eram deja experimentată! Sigur, nu la nivelul acela. Jocurile Olimpice reprezintă competiţia supremă, nu poţi să le compari cu nimic altceva. Dar până la Olimpiadă eu am muncit patru ani. Am ieşit campioană mondială de juniori, am luat Cupa Prieteniei, un fel de campionat al Europei de Est, am avut şi medalie de bronz în echipajul de patru, eu junioară fiind, cu senioarele, aveam experienţă deja.

Dar experienţa americană trebuie să fi fost absolut extraordinară, nu?

Era o altă lume! Totul era altfel faţă de cum era la noi şi chiar faţă de cum era în ţările din vestul Europei, pentru că fusesem la competiţii în Germania, în Belgia... Aveam securişti după noi tot timpul...

Imagine de la Jocurile Olimpice de la Sydney, din 2000

Era enervant?

Nu chiar aşa, pentru că nici nu ştiam cine e. Era un membru al delegaţiei, dar toată lumea se purta cu noi foarte frumos, ce scriau după nu m-a interesat... Cred că nici n-aveau ce să scrie, pentru că, în afară de hotel, baltă, concurs şi înapoi acasă, nu prea aveam timp de altele.

Nu v-a tentat niciodată „să rămâneţi" în străinătate? Nici când aţi fost în America?

Niciodată, niciodată! Deci numai când mă gândeam că nu pot să vin acasă, să vin în ţara mea când vreau, de câte ori vreau, să nu-mi văd părinţii, la care ţin enorm... Nu pot să spun că nu mi s-a oferit, mi s-a oferit, dar nu m-a tentat niciodată, pentru că aşa, popor cald cum suntem noi, primitori, zâmbitori, populari, nu prea vezi.

Ce facem anul acesta la Jocurile Olimpice din Londra, la canotaj?

Cu toate că mulţi zic că nu facem nimic, eu sunt ferm convinsă că mai avem multe să spunem. Mai avem sportivi, nu mulţi, dar talentaţi. Ce vom face la următoarea nu ştiu. Aici încă mai mergem din inerţia sportivilor care au revenit.

"Aveam securişti după noi tot timpul... nici nu ştiam cine e. Era un membru al delegaţiei, dar toată lumea se purta cu noi foarte frumos."

CV

- Doamna chestor

- Numele:  Elisabeta Lipă

- Data şi locul  naşterii: 26 octombrie 1964, Cândeşti, judeţul Botoşani

- Familia: căsătorită, un fiu

- Studiile şi cariera:

- 1994: Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti

- 2006: titlul de doctor al Universităţii de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti

- Palmares:

- 5 medalii de aur, 2 de argint şi 1 de bronz la şase ediţii ale Jocurilor Olimpice

- 1984: prima medalie de aur, la JO de la Los Angeles (SUA), la proba dublu vâsle

- 2000: declarată „Cea mai bună canotoare a secolului XX", de către Federaţia Internaţională de Canotaj

- 2004: ultima medalie de aur, la JO de la Atena (Grecia), la proba 8+1 vâsle

- 2004: devine chestor al Poliţiei Române

- 2009-prezent: preşedinte al Clubului Sportiv Dinamo Bucureşti

- Locuieşte în: Bucureşti