Tăcerea lui Liiceanu

De data asta, domnule Liiceanu, nu-i valabilă vorba aia că, dacă tăceaţi, filosof rămâneaţi!

„Regele este capul întors spre cer al unui popor întreg, fiinţa noastră adunată laolaltă într-un punct înalt. Când unui popor i se ia Suveranul, lui i se ia capul întors spre cer. El este decapitat. Poporul român a fost decapitat astfel la 30 decembrie 1947". Aşa sună cele mai frumoase rânduri scrise în ultimele două decenii despre monarhia română. Autorul este nimeni altul decât Gabriel Liiceanu, reprezentant de vază al aşa-numitului Grup de la Păltiniş, considerat azi unul dintre „intelectualii lui Traian Băsescu".

Precizarea merită făcută căci, în cele cinci zile scurse de la josnicul atac al actualului preşedinte la adresa Regelui Mihai, n-am auzit nicio reacţie dinspre distinsul filosof, monarhist şi, totodată, suporter prezidenţial. Iar de data asta, domnule Liiceanu, nu-i valabilă vorba aia că, dacă tăceaţi, filosof rămâneaţi! Mă întreb care-o fi motivaţia pentru care un intelectual alt­minteri foarte vocal, intrat în arena publică printr-un pamflet zgomotos ca „Apel către lichele", îşi pecetluieşte acum buzele într-o muţenie mormântală.

Atitudinea dlui Liiceanu e cu atât mai puţin explicabilă pentru cineva care i-a citit memorabilul text „De ce regi?", din care am citat mai sus şi care răspunde parcă, premonitoriu, acuzaţiilor lansate deunăzi de şeful statului: „Monarhul nu este un stăpân, nu este nici măcar conducător; el este doar garanţia înălţării noastre şi a legăturii noastre de oameni cu ceva care este mai presus de noi". Carevasăzică, în opinia filosofului, Regele Mihai nu poate fi socotit superiorul ierarhic al Mareşalului Antonescu, aşa cum ne-a lăsat recent a înţelege locatarul de la Cotroceni, când a pomenit delicata chestiune a Holocaustului.

Dar şi mai grav e că, în delirul său televizat, Traian Băsescu a pronunţat fără să clipească o minciună la care nici comuniştii nu s-au gândit. Şi anume că, renunţând la tron, Regele Mihai se face vinovat de comiterea unui „act de trădare a intereselor naţionale". Ca şi cum ar fi abdicat de bunăvoie şi nesilit de nimeni. În fapt, abolirea monarhiei a fost unul dintre primele şi cele mai mari abuzuri ale regimului instaurat de tancurile sovietice.

Ce-a urmat, ne spune tot dl Liiceanu: „Începând din acea clipă, cu noi s-a putut întâmpla orice. Vorbele noastre şi-au pierdut valoarea, cuvântul dat nu a mai fost ţinut. Ne-am pierdut încrederea în noi şi ne-am pierdut-o în ceilalţi. Ne-am pierdut demnitatea, curajul, speranţa. Am putut fi călcaţi în picioare. Am intrat în imperiul fricii şi am uitat ce înseamnă libertatea. Am devenit laşi, grosolani şi răi. Nu am mai avut în noi nimic sfânt".

Nu cred că Traian Băsescu a citit vreodată aceste rânduri şi, în general, că a citit ceva în afară de revistele specifice marinarilor şi de rapoartele serviciilor secrete. Mă tem că, dacă le-ar fi citit, ar fi tresărit la gândul că autorul s-ar putea referi chiar la el. Ceea ce n-ar fi fost exclus, dacă dl Liiceanu ar fi ştiut atunci ce va spune, peste ani, preşedintele său preferat!