Calitatea morţii

Scopul major al medicinei nu mai rezidă atât în terapia fără rest a bolii, cât în asigurarea a ceea ce limbajul de specialitate numeşte calitatea vieţii.

La fel de puţin cum ne influenţăm propria naştere, tot astfel nu ştim când şi mai ales cum urmează să murim. Banalitatea acestei constatări este concurată doar de drama prin care trec nenumărate familii cu membrii lor aflaţi în stadiul terminal. Păstrând simetria dintre începutul şi sfârşitul vieţii, aşa cum ne pregătim pentru venirea pe lume a copilului, trăind febrilitatea bucuroasă a întâmpinării unei minuni, tot astfel ar fi de aşteptat să putem să ne pregătim pentru întâlnirea cu dincolo. Din păcate, puţini sunt în situaţia de a vedea sereni apropierea finalului. Lăsăm la o parte aici morţile subite sau „fericite", adică neprecedate de suferinţă îndelungată sau de infirmităţi umilitoare. Sigur, dacă ar fi să ne alegem felul morţii, cea spontană, fără avertisment, este preferata majorităţii covârşitoare. Brusc, „bursa" vieţii, cea pe care o primeam zilnic, nu se mai virează. Inima se opreşte şi contul rămâne nealimentat. Viaţa intră, pentru a spune astfel, în incapacitate de plată. Cum însă, de la un caz la altul, moartea este un proces care avansează lent, dureros, limitându-ne treptat bucuriile cotidiene, răpindu-ne din autonomie şi determinare, gestionarea acestui ultim capitol se dovedeşte inevitabilă. Din angoasă sistematic reprimată şi din temă consecvent ocolită, moartea devine ultimul şi cel mai important eveniment al vieţii în trup.

De câteva decenii deja, scopul major al medicinei nu mai rezidă atât în terapia fără rest a bolii, determinată oricum de date genetice imposibil de controlat integral, cât în asigurarea a ceea ce limbajul de specialitate numeşte calitatea vieţii. Formula exprimă suma capacităţilor şi funcţiilor care fac viaţa posibilă la un grad cât mai înalt de satisfacţie personală şi socială. De aici şi mutarea accentului de pe medicaţie, indispensabilă în continuare, pe tot felul de soluţii tehnice sau dispozitive. Concret, un cardiac cu stimulator, de pildă, îşi duce viaţa în condiţii mai bune decât fără pacemaker. Este în stare să facă efort, să muncească, să fie util altora şi să se simtă împlinit. La fel, o persoană cu dificultăţi de auz, dar având o proteză auditivă, nu va fi exclusă, se va putea duce la teatru, va asculta ştirile şi se va uita la filme alături de ceilalţi din familie. Altfel spus, fenomenul inevitabil al îmbătrânirii este acompaniat de o seamă de intervenţii prin care nu se combat cauzele - ar însemna să fi descoperit elixirul tinereţii! -, ci efectele, ameliorând slăbiciunile şi suplinind lipsurile. Marele avantaj al conceptului rezidă în lărgirea perspectivei dincolo de limitele stricte ale biologiei: la orice vârstă, la 10 sau 100 de ani, viaţa trebuie să aibă o anumită calitate conformă, în cele din urmă, demnităţii fundamentale a omului.

În aceste condiţii, nu este deplasat să vorbim şi de calitatea morţii, pandant al calităţii vieţii. Demersul este cu atât mai justificat cu cât, la ora actuală, sistemul asistenţial pentru pacienţii muribunzi şi medicina paleativă sunt în România într-o fază incipientă. Am avut nevoie de două decenii pentru a rezolva satisfăcător problema începutului vieţii, a copiilor abandonaţi şi instituţionalizaţi. Se prea poate să avem nevoie de încă 20 de ani pentru a înţelege complexitatea sfârşitului vieţii. Pregnant formulat, nu ne vom putea considera o ţară civilizată atâta vreme cât la noi moartea survine în termeni cinici. Abandonat de indiferenţa sistemică şi lăsat în grija exclusivă a unei familii neputincioase, material şi emoţional deopotrivă, pacientul terminal face experienţa amară a gradului de dezumanizare la care am ajuns după jumătate de secol de comunism şi după o tranziţie confuză. Din chip al lui Dumnezeu, omul devine chipul societăţii în care a trăit până atunci. Este motivul pentru care nu avem cum să nu onorăm, fie şi doar prin cuvinte, efortul unora de a reda acestei ţări măcar o parte din umanitatea pierdută. Un exemplu recent este inaugurarea parţială, pe 9 noiembrie, a Centrului de Îngrijiri Paleative „Sfântul Nectarie" de la Cluj. Aflat sub patronajul Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Felacului şi Clujului, Centrul se adaugă instituţiilor similare, toate private, de la Braşov şi Bucureşti. Evident, este doar o picătură într-un ocean, dar una care poate astâmpăra setea multora de normalitate.

Radu Preda este teolog, director al Institutului INTER din Cluj-Napoca şi titularul catedrei de Teologie socială de la Universitatea „Babeş-Bolyai"