Un prezervativ ideologic

Corectitudinea politică e un râu cu grad ridicat de poluare, care izvorăşte din masivul conformismului pentru a se vărsa în marea ipocriziei.

Dacă pentru Picasso arta e minciuna prin care omul cunoaşte adevărul, pentru anumiţi americani corectitudinea politică e minciuna prin care adevărului i se refuză dreptul de-a fi cunoscut. La fel ca toate ideile rău aplicate, şi acest camuflaj imbecilizant produce efecte contrare celor pe care mizează în clipa când se-aşterne drumului: hohot în loc de încuviinţare gravă, perplexitate în loc de entuziasm, exasperare în loc de solidaritate. Realitatea şi valorile ei se văd supuse unei unei măsluiri vinovate. Se lucrează cu aplomb la contrafacere. Lucrurile sunt scoase din contururile lor fireşti şi se adună sub umbrela lui „pseudo". Sub pretextul că protejează alteritatea şi insuflă curaj oropsiţilor, corectitudinea politică desfăşoară o tenace muncă de înlocuire şi de falsificare. Exprimarea autentică se vede asfixiată cu metodă şi program. Totul devine aparenţă şi uniformitate. Corectitudinea politică e un râu cu grad ridicat de poluare, care izvorăşte din masivul conformismului pentru a se vărsa în marea ipocriziei. O falangă de ONG-uri apără planeta de rele închipuite, căznindu-se să instituie o lume-surogat doldora de produse-erzaţ.

Victima americană a celei mai noi toane corecte politic este Mark Twain. Terapia semantică pusă la cale de unul dintre editorii lui actuali ţine cont de un recensământ desprins din nirvana absurdului. Alan Gribben, fondatorul acestei bazaconii, numără de zor substantive pretins infamante şi pune mâna pe bisturiu. El recurge la întreaga forţă castratoare a corectitudinii politice, fără a găsi urmă de argument valabil. În schimb, Gribben plasează moftul şi goanga la loc de cinste. Nevoia lui de a-l rescrie pe Twain nu provine dintr-o cercetare aplicată, ci din inapetenţa unei colege a fiicei lui, care, neagră fiind, nu vibrează la „Huckleberry Finn". Simplul fapt că Alan Gribben invocă aşa ceva îi pune sub semnul întrebării nu doar cariera universitară, ci şi IQ-ul. Asta dacă nu cumva domnul Gribben e în realitate un bun comerciant, care ştie că reclama negativă pe care singur o alimentează îi va aduce încasări remarcabile.

Steven Wright s-a întrebat cândva cu umor : „Dacă tot s-a calculat viteza luminii, de ce nu se calculează şi viteza întunericului?" E de presupus că Alan Gribben nu s-a aplecat suficient asupra acestei poante. Altminteri, el ar fi considerat-o o ironie nelalocul ei prin antiteza dintre albul luminii şi negrul întunericului şi ar fi cerut daune. Din fericire, Gribben pare suficient de ocupat ca să nu-şi extindă intenţiile cosmetice asupra întregii literaturi a lumii. Vineri, negrul din „Robinson Crusoe", e doar unul dintre personajele care se pot felicita că se sustrag scalpării identitare. Cât despre eficienţa corectitudinii politice, oricât de multe prezervative ideologice ar pune ea în joc, oamenii încep să nu mai înghită asemenea forme de îndobitocire. Un conaţional al lui Alan Gribben, pe nume James Finn Garner, s-a împotrivit acestui virus tembel încă din 1994, când a publicat un volum de „Poveşti corecte politic de adormit copiii". Ei bine, toţi ar avea câte ceva de învăţat citind cărticica asta în care zânele vorbesc ca nişte preşedinţi de ONG-uri, iar Motanul Încălţat are un discurs de lider sindical trimis la specializare. Primul câştigat ar fi Alan Gribben însuşi, căreia i s-ar livra, în cheie parodică, o serie de titluri refăcute ideologic, de tipul „Persoana adormită de o frumuseţe peste medie" în loc de „Frumoasa din pădurea adormită". Dar poate că nici nouă nu ne-ar strica paginile lui Garner. Mai cu seamă când vorbim de romi şi ne gândim la ţigani.