Chiar nu ne pasă?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Poate cineva să calculeze cât pierdem batjocorindu-ne trecutul? Şi cât am avea de câştigat, nu doar băneşte, tratându-l cu mai multă grijă?

Când te întorci cu trenul de la Timişoara la Bucureşti, imediat după Chiajna, observi o frumuseţe ciuruită, care veghează şinele. Mănăstirea Chiajna, rămasă fără cupolă la cutremurul din 1977, e acum gazda superstiţiilor, a actelor culturale alternative şi a zvonurilor despre grozăvii nocturne. Apropierea de una dintre gropile de gunoi ale Capitalei o face la fel de vulnerabilă ca neglijenţa noastră. Dacă viteza de deplasare a trenului (niciodată grozavă) nu scade, zidurile mâncate de timp rămân în urmă, ca un naufragiat fără speranţă. Dacă trenul se opreşte în dreptul bisericii, ai prilejul să te uiţi şi să cazi pe gânduri. Pe partea de sus a ruinelor a crescut iarba. Păsări cu zbor decis decolează dintre ziduri, spre o ţintă pe care doar ele o ştiu.

Amintirea episcopului Antim Nica, refuzat de comunişti după ce solicitase restaurarea monumentului, e mai palidă ca obrazul unui spectru. Mănăstirea este unul dintre locurile unde se vede dureros de bine diferenţa dintre două cuvinte care rimează din pură întâmplare: patină şi ruină.

Pe trupul trecutului stau risipite multe cicatrici, în afară de Chiajna. Casele boiereşti din Caracal au ceva din melancolia rurală a babelor fără dinţi. Clădirea Gambrinus din centrul Bucureştilor aşteaptă în continuare regizorul care să filmeze înăuntru un episod de bombardament bosniac. Transilvania, Crişana, Maramureşul şi Banatul ascund zeci de reşedinţe bolnave, care vorbesc despre indiferenţă ca despre igrasia sufletului. Castelul Bánffy din Bonţida seamănă cu o epavă care a ieşit să-şi usuce rugina la soare. Castelul Mikes pare un infanterist secerat de gloanţe de la genunchi în jos. Reşedinţa nobiliară din satul General Berthelot stă să se surpe, jupuită de tencuială ca un Marsias împietrit. Castelul de Mercy din Carani, lăsat de izbelişte între Timişoara şi Arad, are aerul unui lepros de piatră, care a aflat de mult că boala lui e fără leac. Palatul Teleki ar vrea să-şi urle durerea, dar nu găseşte nici glas, nici urechi dispuse să-l asculte. O construcţie evocă un războinic scalpat, alta trimite cu gândul la obuze şi sânge. Drama neglijării se simte în orice amănunt, de la cercevelele goale la treptele mâncate de vreme şi de vânt. Rugină, dispreţ şi uitare. Dacă, potrivit clişeului, ochii sunt ferestrele sufletului, ferestrele acestor foste bijuterii sunt ochii unor orbi somptuoşi, care nu şi-au visat niciodată paragina.

Celor mai mulţi dintre noi, conacul Petala din Clopodia, palatul Teleki din Comlod şi celelalte zeci de victime ale indiferenţei nu le spun nimic. Numele acestea sunt doar etichete îngălbenite pe geamantanul trecutului. Există, din fericire, şi entuziaşti care nu pot trece pe lângă ruine cu trufia autistă a băieţilor de bani gata când defilează prin faţa cerşetorilor. Se ştie, când compasiunea şi civismul se întâlnesc, dreptul la nădejde se întremează. Echipa MoNUmente UITATE (transcriu aşa pentru a respecta un accent pus cu bună ştiinţă) merită mai mult decât trei rânduri de articol. Profesoara Anca Brătuleanu şi studentele Anca-Raluca Majaru, Cristina Chira, Irina Leca şi Alexandra Stoica sunt cinci infirmiere ale monumentelor care nu aşteaptă recunoaştere, temenele sau răsplată, ci pur şi simplu un dram de preţuire pentru locurile unde am venit pe lume. Astrofizicianul american Greg Laughlin a calculat recent că valoarea actuală a Terrei se ridică la cinci milioane de miliarde de dolari. Dincolo de relevanţa unui demers de o asemenea ambiţie se impune o întrebare de interes naţional. Poate cineva să calculeze cât pierdem batjocorindu-ne trecutul? Şi cât am avea de câştigat, nu doar băneşte, tratându-l cu mai multă grijă? 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite