Şi eu am fost rege!

În România s-a respirat regalitate în ultimele zile.

Ne-am aflat bine şi liniştiţi, noi între noi, strânşi laolaltă ca sub un înalt ceresc coborât mai aproape de capetele noastre pentru a se lăsa văzut în toată trecătoarea lui nemărginire. A fost ca o suspendare în sublim, ca o purtare pe ape limpezi şi lin curgătoare. Ne-am devenit, unul altuia, accesibili. Ni s-au sporit sufletul şi firea pentru a cuprinde măreţia unei stări îngăduite arareori în viaţă, preţ de ore, minute, secunde. Se poate să fi fost milioane de regi la curtea Regelui Mihai I deschisă oricui voia să fie pătruns de graţie şi să-şi descopere fiinţa legănată în adieri imperiale.

Mulţi români, mai ales cei deznădăjduiţi şi cu sufletele prădate de necazuri şi umilinţe, se vor fi simţit alinaţi închipuindu-se raze desprinse din verticalitatea axei regale. Ne-am uitat cu alţi ochi la tricolor, la însemne, la cuvinte ce şi-au recăpătat misterios demnitatea în vorbirea şoptită a Regelui: libertate, loialitate, curaj, respect, seriozitate, statornicie, credinţă. Rătăcitori printr-o lume tulbure şi aţâţătoare de rele, Regele ne-a repus în drepturi adevărate şi netrecătoare. Am fost aşezaţi faţă în faţă cu acea istorie a noastră când ne-a păsat de ţară, când i-am bătut în nădragi pe nemţi, când i-am fugărit pe turci, când am învins sau am fost înfrânţi pe câmpul de luptă, ca eroii năclăiţi de sânge în acele bătălii de viaţă şi de moarte în care eşti identificat şi te recunoşti ca neam. Ni s-a restituit cumva un sentiment al istoriei cuvenite pe întinsul căreia Regele Mihai şi strămoşii săi au vegheat cu bărbăţie şi bună pricepere la pace şi războaie ca românii să nu se gârbovească sub vremuri şi să întâmpine cutezători încercările grele ale destinului. Am fost invitaţi şi gazde ale unui miracol spontan. Model iradiant prin modestie şi neafectată sobrietate, Regele Mihai a arătat, egal cu sine şi la fel de pilduitor, că are înţelegerea comunicării simple, prin viu grai, prin neliniştile necicatrizate de pe chip, prin omeneasca osteneală a trupului, prin vâslirea în aerul cu miresme de trecut trainic şi de prezent în care „se cuvine să rezistăm".

Cuvintele îmi sunt strâmtorate de emoţia acestei chemări a Regelui. Şi-a lăsat în mai multe rânduri privirea peste ai săi, peste cei veniţi aproape, rămaşi departe, dar niciodată părăsiţi. A fost privirea aceea dulce-amară parcă jelind, ca în „Nabucco", o imposibilă întoarcere pe pământurile de altădată: „...oh, mia patria, si bella e perduta..."  

Radu Călin Cristea este analist politic şi scrie pentru "Adevărul"