Democraţia slabă de înger

Păgubită iese democraţia românească îndeosebi din cauza unei societăţi civile care, în loc să producă roadele aşteptatei maturizări, regresează spre stadii embrionare.

E pe sfârşite un 2009 care mai bine s-ar fi întâmplat să nu fie. Nu mi-a adus veşti bune şi mi-a spulberat destule nădejdi. Trebuie să mă mulţumesc cu un set modest de vise predictibile şi de idealuri rutiniere. Mi-e nesuferit să scriu despre ceea ce cred cu o convingere întărită de mişcarea de ansamblu a societăţii româneşti din ultimii ani: involuăm. Plătim scadenţele unor experienţe pripite, superficiale sau care n-au stârnit, la vremea lor, cuvenita însufleţire civică. Păgubită iese democraţia românească îndeosebi din cauza unei societăţi civile care, în loc să producă roadele aşteptatei maturizări, regresează spre stadii embrionare. Cetăţeanul nu se simte motivat de acele libertăţi transformate în chip natural în răspunderile civice aflate la fundamentele unei construcţii democratice temeinice.

Direcţiile fundamentale din societatea românească se infirmă în răscruci plasate absurd: demnitatea de cetăţean nu inspiră vreo râvnă anume pentru o majoritate ţintuită la solul unde credinţa în forţa democraţiei se încarcă de ridicol şi se pierde rapid în vidul mohorelii generale. Nu cetăţeanul determină mersul societăţii, ci invers, societatea, cu toate aluviunile sale, proiectează cetăţeanul într-un univers unde acesta se descoperă stingher, abuzat şi cu o semantică vulnerabilă a existenţei sale. Motiv pentru care se apără prin însingurare şi caută refugii în lumi paralele de unde emite, în fine, liber, protestul său de aderent la felurite forme de non-combat civic.

O democraţie cu înzestrări civice anemice funcţionează capricios şi îşi scoate la iveală duiumul de debilităţi când se trezeşte într-o situaţie problematică. Un efect imediat: se răstoarnă raportul logic dintre individ şi stat. Nu cetăţeanul modelează statul potrivit convingerilor şi alegerilor sale, ci statul, prin instituţiile acestuia, subordonează cetăţeanul. Agresivitatea statului nu poate fi anulată decât prin aducerea membrilor comunităţii în stare de conştienţă civică. La 20 de ani de la căderea regimului ceauşist, interesul public rămâne însă o sintagmă sterilă.

În absenţa unei societăţi civile consolidate, democraţia românească e slabă cu firea, se strică uşor şi cedează în faţa unor provocări pe care le întâmpină diletant, emoţional, fatalist. Şubrezenia societăţii civile permite marilor săi actori un comportament deraiat. Sindicatele poartă acelaşi mesaj despiritualizat până la cinismul grosier: cer bani de la stat, oriunde, oricând, cât mai mult. Cu excepţii rărite şi acestea, media românească s-a depravat, demisionând din serviciul public. În loc să lumineze cetăţeanul cu informaţii cinstite, presa a capitulat moral şi s-a angajat în cele mai ordinare misiuni de intoxicare: prin apriorisme partizane, prin propagarea prostului gust, prin reducţia audienţei la personificarea culturii de grotă. ONG-urile se exprimă răsfirat, egocentric şi prea distante faţă de cetăţean.

Partidele politice şi reprezentanţii acestora au tăbărât asupra spaţiului public, consumând oxigenul comunicării, etalându-şi viciile, desfiinţând orice noimă de alternativă, născând o specie nouă de sacerdoţi ai adevărului inatacabil, intrând prin porii unui auditoriu suprasaturat, vlăguit, exasperat de dominaţia totală a unui călău cu care, ca orice victimă supusă unor torturi insuportabile, intră în perverse complicităţi. Democraţia românească a anului 2009 a ajuns prea slabă de înger pentru investiţiile morale, civice şi afective pe termen mediu şi lung. Are o credibilitate scurtă, la fel ca formaţiile sportive care îşi împing fundaşii spre centrul terenului pentru a crea o masă suficient de densă încât să stârnească haosul, nervozitatea colectivă şi tipul de iraţionalitate ce duce la eliminarea prin fault spontan a celui ce-ţi stă în cale, fie el adversar sau coechipier.