Amnezia cu premeditare (II)

Din păcate, disidenţii români au fost împinşi spre graniţele îndepărtate ale interesului public.

Eşecurile morale ale societăţii româneşti, cu atâtea apetenţe pentru teme sărăcite spiritual şi alunecând sprinten în trivialitate, sunt întreţinute de ceea ce s-ar numi, uşor pretenţios, criza valorilor publice. Nu există un recurs fluid la repere faţă de care să se raporteze o asistenţă numeroasă, nesigură pe opţiunile sale, dar, în absenţa alternativei, constrânsă să aleagă aleatoriu dintre ofertele unui mediu substanţial degradat.

Doina Cornea (despre care am scris în comentariul de săptămâna trecută) şi alţi disidenţi anticomunişti ar putea reprezenta, cu deplina autoritate a unei etici ireproşabile în condiţii istorice feroce, tocmai modelele care să insufle binevenite direcţii de reflecţie. Din păcate, disidenţii români au fost împinşi spre graniţele îndepărtate ale interesului public. În alte cazuri, s-au exilat ei înşişi, dezabuzaţi de detenta joasă a unui discurs public supus asaltului unor mediocrităţi emfatice.

Alţii operează însă cu mecanisme de purificare morală, care la noi s-au defectat înainte de a se inventa. Anul trecut, pe la mijlocul lui octombrie, pe scena micului teatru praghez „Na Zabradli" („Pe balustradă") din Anenske Namesti au urcat şi au stat de vorbă despre revoluţia din '89 marii disidenţi Vaclav Havel (viitorul preşedinte al Cehoslovaciei şi, din 1993, al Cehiei), Alexandr Vondra (ex-ministru de Externe), Jiri Krizan (unul dintre fondatorii Forumului Civic) şi Michael Zantovski (fost purtător de cuvânt al preşedinţiei cehe).

De ce n-am fi putut avea şi noi privilegiul de a asculta un dialog pe aceeaşi temă, de exemplu, între Doina Cornea, Mircea Dinescu şi Ion Caramitru? Sau între Radu Filipescu, Andrei Pleşu şi László Tökés? Ori între Vasile Paraschiv, Ana Blandiana şi Dan Petrescu? Poate că mai ales cei tineri pentru care, în multe cazuri, criminala utopie totalitară se rezumă la episoade anecdotice tratate cu un respect pasager ar fi descoperit că printre ei, oricând accesibili, se află personalităţi ce şi-au pus la bătaie viaţa în numele unui ideal. Acel ideal numit libertate de care ei, tinerii, se folosesc ca de un bun cuvenit de la natură. Măsurăm astăzi corect şi reverenţios preţul plătit de nobilii noştri disidenţi pentru această libertate? Ne mai pasă de dânşii? Imaginea disidenţilor e, din nefericire, mai degrabă clasată între amneziile ce transformă infernul comunist într-o iluzie urâtă, dar suportabilă.

Despre disidentul Vasile Paraschiv, bătut, lăsat să trăiască împreună cu familia sub cerul liber, arestat, internat în spitale de psihiatrie specializate în spălarea creierelor, aflăm ocazional câte o ştire, spre exemplu că a refuzat în 2008 Ordinul Naţional „Steaua României" în grad de cavaler cu următoarea justificare adresată preşedintelui Traian Băsescu: „...sunt obligat să refuz primirea ei (a distincţiei, n.n.) de la un comunist..."

Mai ţinem oare minte întâmplarea petrecută în curtea Miliţiei de pe str. Eforie, cu „tata" Niţu, ulterior şeful Poliţiei Capitalei, mângâind cu pistolul încărcat tâmpla disidentului Dorin Tudoran? E firesc ca, luând în calcul păcatele grave (în special întunecatele sale negaţionisme) şi automutilarea în postcomunism a aurei dobândite în lupta sa împotriva sistemului comunist, Paul Goma, disidentul originar din România, care s-a bucurat de cea mai mare notorietate internaţională, să fie, totuşi, azvârlit ca o măsea cariată?

Cât de normal este ca lui Mircea Dinescu, disidentul care semna critici vitriolante împotriva regimului Ceauşescu în publicaţii din străinătate, să i se adreseze mai deunăzi un tânăr politician cu apelativul „bă, poetule"? N-ar trebui cumva să ne lipsească mai mult aproapele nostru, disidentul Petre Mihai Băcanu, dispărut efectiv din realitate? Am înşirat doar câteva plauzibile răspunsuri ale rateurilor istoriei noastre apropiate. Absenţa modelelor adevărate naşte monştri cărora, pentru că trebuie să poarte un nume, li s-a spus simplu Becali, Prigoană, Copilu' Minune, Columbenii...