Adevarul.ro

«Vai, sărmanul Yorick!», îmi vine să strig, dar o ceaţă îmi cade peste ochi: ăsta e tata!

Îl aştept pe Irinel de 20 de minute în faţa administraţiei. E un ger uscat de-mi crapă maxilarele. Trag din ţigară şi mă holbez la cei care intră şi ies din birouri. Am adus tot ce mi-a zis Irinel: patru lumânări, tămâie, un cărbune, o căţuie, o faţă de pernă, şase prosoape, şase săpunuri şi mâncare pentru şase oameni. Cu două zile în urmă, când mi-a zis şase, m-am revoltat în gând, de ce şase?, că doar nu sapă Canalul Dunăre-Marea Neagră, dă-o, Doamne, iartă-mă, de groapă! (În Hamlet au fost doi, unul a săpat groapa Ofeliei şi celălalt s-a dus după băutură.) Am adus şi doi litri de vin roşu, trei roţi de caşcaval „Delia" şi un baton de salam. Pe toate le-am băgat în două sacoşe Carrefour, mi-au rupt coloana până aici.

În sfârşit, apare Irinel. Are o faţă tânără şi rebegită. Mergem? Mergem! Cerul e îngheţat în plumb, de abia mai ţin sacoşele, nu-mi pot şterge nici mucii de sub nas. De ce nu sare Irinel să mă ajute? Merge cu mâinile în buzunarele hanoracului.

Ajungem. Irinel sare în groapă şi începe să scormonească pământul cu palmele. Aruncă peste groapă nişte pânze putrezite, care seamănă cu nişte maţe. Scoate un craniu negru, mare şi holbat. „Vai, sărmanul Yorick!", îmi vine să strig, dar o ceaţă îmi cade peste ochi: ăsta e tata! „Aţi adus sacul?" Am adus. Ascunde craniul în faţa de pernă, apoi scotoceşte în groapă. Nu-mi mai simt inima. Găseşte uşor oasele tatălui meu ca şi cum el le-ar fi ascuns acolo, în pământ, şi le bagă în sac, peste craniu. Aprinde lumânările în cele patru colţuri ale gropii. Pregăteşte căţuia, tămâia şi cărbunele. „Acum tămâiaţi în jurul gropii şi ziceţi «Tatăl nostru»!, mă îndeamnă Irinel. „Tatăl nostru care eşti în Ceruri...", zic şi dau cu tămâie în jurul gropii.

Şi-mi amintesc când tata m-a întrebat în bucătărie: „Şi cu fata asta ce-ai de gând să faci?" Era prima fată care apăruse în casa noastră, eram studenţi, venise să ascultăm muzică în camera mea. N-am avut curajul să-i răspund: „Vreau s-o iubesc, băi, tată! Vreau s-o iubesc!" N-am avut curajul. Iar tata mi-a spus: „Eu zic să te gândeşti, că peste un an de zile ieşiţi amândoi ingineri, tu cu leafă de 2.200, ea cu 2.200, asta face 4.400. La fel ca leafa mea de mecanic pe locomotivă". Numai la leafă te-a dus mintea, băi, tată! Nici nu ţi-a trecut prin ţeastă să-mi zici, aşa, ca între bărbaţi, că e cam slăbănoagă sau că are nasul pistruiat. Măcar să-i fi dat o notă! Aud cântecul Groparului din Hamlet: „În tinereţe când iubeam, iubeam/ Ce dulce în braţe strângeam/ Ce vremuri pline de folos/ Când pe toate le întorceam pe dos..."   

„Gata?", mă trezeşte Irinel. Îmi şterg mucii de sub nas. „Acuma îmi daţi pungile!" Eu zic printre dinţi: pentru sufletul lu' tata!, iar Irinel se închină: „Bogdaproste!" Să fie primit!... Dar tata avea ţeasta aşa de mare? Nu cumva o fi greşit Irinel deshumarea? Întorc privirea la cruce. Da, tu eşti, tată! Irinel te-a nimerit. Uite că ne-am văzut din nou, băi, tată! Tu m-ai văzut când am ieşit cu mama de pe poarta maternităţii, eu te-am văzut cum ai ieşit din pământ. Tu m-ai văzut primul, eu te-am văzut ultimul. Acum suntem chit, tată!

Petre Barbu este senior editor ''Adevărul''