Tatăl nostru care eşti în presă

Nu este o tragedie că se închid ziare. Presa merită această prăbuşire.

Corul bocitoarelor adunate la coşciugul presei noastre îmi întoarce stomacul de greaţă. Pe de altă parte, refrenul „presa scrisă nu va muri!" mă înduioşează. Ambele atitudini mi se par ipocrite.

Nu este o tragedie că se închid ziare, că mulţi jurnalişti rămân pe drumuri şi că unii şomeri din presă, înglodaţi în datorii (şi căzuţi într-o adâncă depresie), se vor sinucide (şi niciun ziar nu le va publica necrologul). Presa merită această prăbuşire. Pentru că managerii companiilor de media şi ziariştii nu au fost interesaţi să-şi cunoască publicul: cine sunt cititorii, ce vor să citească, ce lucruri le stârnesc interesul, în esenţă, care este viaţa lor. Puţin le-a păsat. În schimb, au dat dovadă de aroganţă, vedetism şi, în multe cazuri, au suferit de un narcisism vecin cu paranoia. Au făcut presă după ureche, cu o băţoşenie dobitoacă: noi ştim foarte bine ce vrea publicul! Dar publicul s-a schimbat profund. Iar presa a rămas încremenită în anii '90, s-a rupt de viaţa românilor, imitând comportamentul clasei politice.

Şmecheria asta, „ştim noi ce vrea publicul", a ţinut în anii de exuberanţă a bugetelor de publicitate (2000 - 2008), când investiţiile în advertising (presă, TV, radio, internet) creşteau cu numere din două cifre procentuale, atingând un vârf de 600 de milioane de euro (în 2008). Şi aceşti bani, la care s-au adăugau finanţările de la partide şi publicitatea de stat (gen CFR Marfă sau Electrica), ajungeau la toţi. Dar în 2009, piaţa de publicitate a scăzut cu 30%. Bugetele alocate presei scrise s-au prăbuşit cu 57%. Estimările pentru acest an sunt îngrijorătoare: publicitatea în presa scrisă nu-şi va reveni.

Presa făcută „după ureche" a condus la „decizii de business" aiuritoare. Am ajuns să avem trei ziare financiare, două agenţii (private) de ştiri, vreo nouă ziare quality naţionale şi peste 30 de posturi TV. Oferta a depăşit cu mult cererea. Aşa încât, „activele toxice" au început să dispară. Nu din vina bugetelor de publicitate răvăşite de criza financiară. Cauzele sunt în interiorul presei. Managerii şi ziariştii au picioarele bătute în podea, într-o poziţie anormală: cu spatele la public şi cu faţa la interesele din lumea afacerilor sau din politică. Presa noastră vinde tone de baliverne şi gunoaie cu pretenţia că sunt împachetate în produse jurnalistice.

Nu mai amintim şi de mulţimea de „gunoaie umane" care au fost crescute, tolerate şi cultivate cu statutul de lideri de opinie. De aceea, cred că presa merită ceea ce i se întâmplă. Pentru că nu şi-a respectat clienţii (cititorii). Ce trebuie să facem noi, cei care mai avem slujbe în presă? Cum ce trebuie? Să ne descoperim publicul, să-l înţelegem şi, în fiecare noapte (când publicul a adormit), să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne ajute să ne luăm salariile!