Sforăitoarele şedinţe

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Şedinţa este o rampă de lansare în carieră dacă iei cuvântul.

Urmăresc cu interes ştirile TV despre şedinţele de la Guvern, de la CSAT, de la partidele politice sau de la alte instituţii. Nu aflu nimic, dar mă uit ca un gură-cască. De fiecare dată ne sunt livrate nişte imagini de la începutul şedinţelor, în care participanţii, cu nişte mutre căzute şi apăsate de importanţa momentului, răsfoiesc hârtiile din mape. Este firesc, sunt filmaţi, îi vede poporul, trebuie să arate ca nişte oameni cu responsabilităţi grele, n-au niciun motiv de veselie, şedinţa e şedinţă, nu-i o chermeză sau o băută cu băieţii. Mi-ar plăcea să văd şi ce se întâmplă acolo, cine ia cuvântul, ce se discută, dar ştirea e scurtă, iar şedinţele sunt lungi.

Se ştie, deciziile nu se iau în şedinţe, fie că se ţin la guvern, la ministere, la companiile private sau la multinaţionale. Deciziile se iau „sus". La şedinţe contează „luările de cuvânt". Bietul tata, mecanic de locomotivă, m-a bătut la cap toată viaţa să iau cuvântul la şedinţele UTC, la şedinţele de sindicat, la orice şedinţă: „Ia cuvântul, nu fi prost!" Mă instruia ca la carte: să fiu frumos îmbrăcat, să critic la general şi nu pe cineva anume, să-mi iau angajamentul că voi munci mai bine, să lansez o chemare şi să am la îndemână o cană cu apă pentru că, ai să vezi!, ţi se usucă gura din cauza emoţiei. Degeaba m-a instruit. 

Şedinţa este o rampă de lansare în carieră dacă iei cuvântul. Este de-ajuns să faci propuneri, să dai sugestii, să lansezi idei „novatoare", pe scurt, să trăncăneşti cu pasiune (înflăcărare). Astfel, vei fi remarcat, oricâte prostii vei spune. Cu o condiţie: să nu încaleci autoritatea şefului care conduce şedinţa. Fireşte, nimic din ce se discută într-o şedinţă nu se pune în practică. Dacă stai mut ca un peşte, „ratat" scrie pe fruntea ta.

Şedinţele din capitalismul românesc nu se deosebesc prea tare de cele din anii '80. (Mulţumesc lui Dumnezeu că nu le-am prins pe cele de demascare şi înfierare a „duşmanilor de clasă" din anii '50!) La fel ca şi înainte, acum sunt destui indivizi (demnitari, manageri sau corporatişti) care îşi iau leafa clămpănind ore întregi. Dacă s-ar da o lege prin care s-ar interzice şedinţele, ar muri de foame sau ar ţine şedinţe în „case conspirative", ca ilegaliştii din filmele de pe vremuri.  

Deşi generaţiile s-au schimbat, şedinţele se desfăşoară după acelaşi calapod. „Ştafeta nevăzută" a şedinţelor a fost predată din generaţie în generaţie. De obicei, şeful (tovarăşul prim-secretar) laudă realizările echipei (colectivul), are grijă să aducă şi critici activităţii unor angajaţi (care n-au răspuns la chemarea partidului), fixează targeturi (planuri) şi, la final, invocă provocările pe termen mediu şi lung (viitorul luminos). Neapărat, la tot acest discurs al şefului trebuie să dai aprobator din cap, să râzi când el face o glumă, să încerci şi tu o glumiţă, să dai cu periuţa şi chiar cu limbuţa (scuze pentru rimă!). 

Un singur lucru deosebeşte şedinţa capitaliştilor de azi de cea a tovarăşilor din trecut: automobilele din parcare, în care urcă participanţii care au ieşit din şedinţă. 

Opinii

Mai multe de la Petre Barbu


Ultimele știri
Cele mai citite