Printre anotimpuri

Încă de la primele acorduri ale  „Anotimpurilor" am simţit ceva, aşa, ca o emoţie, care nu mă cuprinsese niciodată.

Au trecut nouă luni. Parcă au trecut nouă ani. M-am dus la concert, la Ateneu. Am ascultat „Anotimpurile" lui Vivaldi, în interpretarea lui Alexandru Tomescu şi a ansamblului Stradivarius, sub bagheta lui Gabriel Bebeşelea. S-au cântat şi „Cele patru anotimpuri" de Astor Piazzolla. S-ar putea ca tu să nu fi ascultat niciodată Piazzolla. Ce ciudat sună „niciodată" când mă gândesc la tine! Nu-ţi pomenesc aceste nume ca să mă laud. Am ascultat concertul fără să fiu vrăjit de sunete, cum se spune. Încă de la primele acorduri ale „Anotimpurilor" am simţit ceva, aşa, ca o emoţie, care nu mă cuprinsese niciodată. Ciudat mai e şi cuvântul ăsta, „niciodată", pentru mine, acum! şi nu ştiam ce fel de emoţie era, pentru că nu sunt un meloman înrăit, pentru că nu sunt un cunoscător al artei interpretative şi nici nu mă „sparg în figuri" de snob. Pur şi simplu ascultam „Anotimpurile". Cu gândurile în altă parte.

şi atunci mi-am amintim de stick-ul pe care mi l-ai dat în urmă cu trei ani, ce repede au trecut trei ani!, cu „Anotimpurile" lui Vivaldi. Mi-ai spus, în gară, înainte de a te urca în tren, ascultă cum cântă tipul ăsta! Tipul se numea Nigel Kennedy. şi am ascultat „Anotimpurile" în interpretarea violonistului Nigel Kennedy. Nu auzisem de Nigel Kennedy. Am dat o căutare pe Google şi am aflat, aşa, din „avion", cine este. Dar nu vreau să fac o comparaţie între aceşti doi muzicieni. Pentru că nu sunt în măsură să fac asta, l-aş mânia pe Dumnezeu.

Vreau să-ţi spun, totuşi, că am început să ascult acele „Anotimpuri" mai întâi crispat. Apoi le-am ascultat apăsat de disperarea că anotimpurile vor trece prin viaţa mea unul după altul şi te voi pierde şi n-am să ştiu cum să te pierd şi cum voi trăi fără tine, doar cu aceste nemiloase „anotimpuri" care trec, iarnă după toamnă, şi primăvară după iarnă. A fost o vreme, când le-am ascultat ca un turbat, cu o zi înainte când trebuia să vii la Bucureşti pentru chimioterapie, când făceai chimioterapie şi când plecai din Bucureşti după o zi de tratament, le ascultam ca pe o eliberare, le ascultam ca un ţăcănit, cu speranţa că, până la urmă, vei prinde multe şi multe anotimpuri. Ascultam cu credinţa nătângă că „anotimpurile" îmi fac bine, dar nu-mi făceau, ascultam cu gândul că frumuseţea, nu-i aşa?, va salva lumea, şi că muzica ne va face puternici şi că vei învinge moartea. Te-ai stins iarna. Au trecut nouă luni.

De abia când s-a terminat concertul lui Alexandru Tomescu, îmbrăcându-mi parpalacul, am fost în stare să-mi dau seama ce mi se întâmplă, să-mi numesc acea emoţie: îmi era dor de tine. şi dorul ăsta nu avea o etichetă, pe care s-o recunosc ca pe o sticlă de vin în supermarket, ci purta încărcătura unor sunete divine: „Anotimpurile" lui Vivaldi. şi atunci, pe treptele Ateneului, răvăşit de dor, mi-am spus că, în fapt, peste toate amintirile şi durerile, asta este moştenirea pe care mi-ai lăsat-o tu, apăsată, irepetabilă şi veşnică: Anotimpurile. şi ori de câte ori am să le ascult, tu vei fi printre ele.

Petre Barbu este jurnalist şi scriitor. Cea mai recentă carte publicată: "Până la capătul liniei", Editura Cartea Românească, 2012