Adevarul.ro

Eu ştiam că are cancer, ea nu ştia că va fi operată de cancer.

În ultimii şase ani, într-o singură dimineaţă a anului, mi-e dor să sune telefonul fix. Mă bărbieresc şi mi-e dor să sune. Stau cu urechile ciulite. Aş arunca lama în chiuvetă şi aş fugi desculţ din baie, puţin mi-ar păsa dacă aş călca pe cioburi de sticlă, pe cărbuni încinşi, numai să sune! Trag cu lama pe obraji şi îmi caut ridurile în ­oglindă.

De obicei, suna în jurul orei 7.30. Ca să fie prima, ca să-şi ia o grijă pentru toată ziua, cea mai importantă grijă. Ridicam receptorul. Începea precaută: „Bună dimineaţa! Dormeaţi?" Nu, nu dormeam, ce crezi despre noi, că lenevim în pat până la zece? „Nu am vrut să vă deranjez, de aceea am întrebat dacă dormiţi." ­Ne-am trezit demult, că doar avem serviciu! - i-o tăiam scurt, ca să ţină minte că suntem salariaţi, şi nu belferi, până anul viitor, când va suna din nou.

Dar imediat ţâşnea şuvoiul: „La mulţi ani, să fii sănătos, să fiţi sănătoşi, multă fericire ţie şi lui Carmen, să aveţi pace în casă, să fiţi fericiţi..." Urările bucuriei, urările dragostei. Erau identice în fiecare an. Ascultam resemnat ca un bou, cu o detaşare pentru care acum îmi vine ­să-mi trag palme, cu o superioritate ce merită numai flegme în ochi, cu o nepăsare din care m-ar trezi un şut în fund. Într-un an, enervat de aceeaşi „placă" matinală, i-am retezat-o ca un mitocan: Hai, mă, mamă, acelaşi text, cu sănătatea şi fericirea! Mai schimbă-l şi matale!... Am făcut-o să sufere, dar m-a iertat. Pentru că în anul următor m-a sunat dimineaţa, în jur de 7.30, mă bărbieream şi am ridicat receptorul. „Bună dimineaţa! V-aţi trezit?"...

De fiecare dată când aştept pe cineva să coboare dintr-un tren, în Gara de Nord, am o vedenie. O zăresc coborând din vagon, ca atunci când a venit să se opereze. Era atât de fericită că o aşteptasem în gară. Parcă zburase să mă îmbrăţişeze. Şi doar vorbisem la telefon, ştia că o aştept, atunci de ce era fericită? Eu ştiam că are cancer, ea nu ştia că va fi operată de cancer. Mă luase de braţ şi iritarea mi se lipise de suflet. Mă enervase agitaţia ei, trăncăneala ei, lumina ei, bucuria că se operează şi că va prinde suta de ani. Sau ştia că are cancer? Vedenia din Gara de Nord se topeşte repede, iarăşi am confundat-o, şi doar au trecut şase ani de atunci, o grămadă de vreme!

Mă bărbieresc şi mă uit la fiică-mea care se foieşte prin casă, lipa-lipa, somnoroasă. Să ţin minte ora asta, 7.30! şi peste 20 de ani, să apuc să fiu primul care îi telefonează: „Bună dimineaţa! V-aţi trezit?"... Nu contează ce banalităţi o să-i urez, oricum se va plictisi de urări, de pisălogeală, de bătrânul care voi fi. Ora este importantă, prima oră a dimineţii! (Un trup tânăr nu are nevoie de urările unui bătrân.)

Mă bărbieresc cu urechile ciulite la telefonul fix. Cât de dor mi-e să sune. Să sune, dracului, o dată telefonul ăsta mort!