La coadă, la Pleşu

Ce fereastră salvatoare a fost „Jurnalul de la Păltiniş" în bezna în care ne formam ca tineri intelectuali!

Mi-au transpirat palmele. Mi le şterg discret de turul pantalonilor. Stau la coadă să prind un autograf de la Andrei Pleşu. În faţa mea sunt vreo douăzeci de oameni, în spatele meu sunt destui. Alex stă lângă mine, dar el nu vrea autograf. Mă bâzâie la ureche cu tot felul de futilităţi, vrea să-l întrebe ceva pe Pleşu. Nu-mi zice.

Coada merge greu. Toţi de la coadă sunt coporatişti, bine îmbrăcaţi, dichisiţi şi ei în căutarea „frumuseţii uitate a vieţii". Iar eu am ajuns printre ei, la o conferinţă ţinută de Andrei Pleşu, la Radisson Blu Hotel. A vorbit „Despre frumuseţea uitată a vieţii". Nu m-au „atins" nici discursul şi nici răspunsurile sale la întrebările corporatiştilor. A fost în „nota sa obişnuită" - cum spun comentatorii de fotbal. Fermecător. Un farmec obosit, reţinut în convalescenţă.

Palmele îmi transpiră cumplit. Mă şterg de pulover. Coada merge greu. Am emoţii şi Alex bâzâie. Simt că am mai trecut prin astfel de emoţii, dar nu ştiu de unde să le iau. Îmi vine o idee: să-l sun pe Lorin, băi, Lorine, ştii unde sunt eu acum? La coadă la autografe la Pleşu! Neam de neamul tău n-a stat la coadă la Pleşu! Să-i sun şi pe Attila, pe Socolov, pe Stejaru! Să mă laud, să mă sparg în figuri! Da, Stejaru, sunt aici, la cinci paşi de Pleşu, gata să-i iau un autograf. şi câţi ani au trecut de când am citit „Jurnalul de la Păltiniş" al lui Liiceanu? Câţi ani, 27 sau 28? Ce lumină a fost cartea asta pentru noi! Cu ce pasiune o comentam! Ce vrăjiţi eram! Ce şoc am avut! Ce nopţi am petrecut cu toţii tocând „Jurnalul"! Ce fereastră a fost „Jurnalul" ăsta în bezna în care ne formam ca tineri intelectuali ai societăţii socialiste... şi ce planuri mari aveam atunci, băi, Socolov! Ce speranţe ne-a dat cartea asta! şi tu, Attila, care tot repetai: o să vedeţi, va veni şi vremea noastră! Vremea noastră, când vom da totul din noi, când talentul nostru va exploda! Rahat! Cum dracu' să-i sun pe Lorin, Socolov, Attila şi Stejaru, aruncaţi aiurea în lume, şi să mă extaziez de aici, din mijlocul unor corporatişti? Mă fac de rahat cu nostalgia asta strigată la telefon!

Coada înaintează. Emoţia mi s-a urcat în gât. Mă sufoc. şi Alex bâzâie: ăştia de la Radisson au oprit aerul condiţionat. Mă loveşte altă idee: să-i cer lui Pleşu un autograf pe cartea sa pentru Lorin, Socolov, Atila şi Stejaru! Pentru ei, care au fost atunci prieteni în jurul unei cărţi. Asta a fost „frumuseţea uitată a vieţii" noastre! Pentru ei să cer autograful, pentru prietenii mei! Dar e caraghios! Mă fac de râs în faţa lui Pleşu! Cum adică, un autograf pentru un grup? O să mă privească ironic peste ochelari. E autograful meu, eu am stat la coada asta de corporatişti, îl merit! Prieteniile se rup, cărţile rămân.

Mai am o persoană în faţă. Alex a încetat cu bâzâitul. Mă fâstâcesc, ce să-l rog pe Pleşu, pentru mine sau pentru Lorin, Socolov...? Eu sunt la rând, îl salut, dar Alex mi-o ia înainte şi-l întreabă pragmatic când îi va apărea următoarea carte, cea despre „parabolele din Evanghelii". Andrei Pleşu îi răspunde senin: peste trei săptămâni. Îi întind cartea cu palmele transpirate şi îl rog să scrie un autograf. ştiu pentru cine.

Petre Barbu este jurnalist şi scriitor. Cea mai recentă carte publicată: "Până la capătul liniei", Editura Cartea Românească, 2012