Gerul iubirii

Simt că s-a dus în lume şi m-a lăsat singur cu sania.

Ies din bloc şi nările mi s-au lipit. Aşez sania pe zăpadă. Aleea e pustie. Mă opintesc în călcâie şi trag. Sania alunecă uşor. Teodora chiuie. Stai bine? „Stau bine", o aud. Ţi-e frig? „Nu", îmi răspunde şi chiuie de răsună toată strada. Bine că mi-am pus izmenele, altfel îmi crăpau genunchii. Azi ce literă faceţi la Abecedar?, intru în vorbă. „Mergi ca un melc!", îmi reproşează. Întind pasul.

Reiau conversaţia: azi ce literă faceţi la Abecedar? „Litera t, m-ai întrebat şi când m-am trezit!" Aha, litera t! În sfârşit, după atâtea litere inutile, învăţaţi şi voi pe t. Să scrii patru pagini de „tata"! Auzi? E cel mai frumos cuvânt! „În Abecedar, «tata» este scris de două ori", mă informează. Doar de două ori?, mă întorc teatral. O să verific eu Abecedarul şi o să fac reclamaţie la minister şi la inspectorat, să-l bage neapărat de cinci ori! Nu-i pasă de revolta mea trucată.

Doamne, ce ger! N-am mai prins aşa ger... de când? De când mă plimbam cu maică-ta prin grădina publică (e plin Abecedarul de „mama"!), înotând prin nămeţi până la brâu, nu ne păsa că nu aveam mănuşi, că nu aveam fulare, ne tăvăleam prin zăpadă, aveam sângele fierbinte, Teodoro!, era o noapte luminată de un felinar chior, dar ni se părea că e cea mai luminoasă grădină din lume, lumina feerică a lunii!, şi maică-ta râdea în hohote când o trânteam în zăpadă, râdea de mine că îmi sărise de pe cap căciula din blană de iepure, eram tineri şi iuţi ca iepurii şi eu nu purtam izmene! Acum, nici dacă ar ploua cu cârnaţi n-aş ieşi cu maică-ta să ne plimbăm prin zăpadă! De ce oare puteam atunci şi acum nu pot? Dar asta nu pot să-i spun Teodorei. Auzi, Teodora, să scrii frumos: „Tata o trage pe Teodora cu sania"! „Mergi ca un melc", îmi reproşează din nou.

Ajungem în staţie la 102. Puhoi de lume. Nu putem să ne urcăm în autobuz. Mergem cu sania până la şcoală! „Întârziem!", se bosumflă. Ba nu, două staţii, un kilometru şi jumătate, facem o cursă ca la Tom şi Jerry! „Întârziem!", se revoltă gata să plângă, dar eu am început să alerg pe cărarea îngustă din nămeţi. Mă dor genunchii, plămânii, dracu' să le ia de ţigări, am să răcesc! Teodora chiuie ca în desenele cu Tom şi Jerry. Ah, dacă aş rezista până-n dreptul bisericii! Dintr-odată, sania mi se pare uşoară, uşoară ca mă-sa când o ţineam în braţe prin nămeţi... A căzut Teodora! Bine că a căzut, să-mi trag sufletul! Revine pe sanie cu ghiozdanul în braţe. „Hai, mai repede!" Ajungem la Policlinica Titan. Trotuarul e plin de copii şi părinţi. Reduc viteza şi traversăm bulevardul.

„Am întârziat?" Nu, Teodora! Mai avem zece minute. În cinci minute intrăm în curtea şcolii. Teodora mă ţine de mână, eu ţin sania. Simt cum mâna ei începe să se frământe în palma mea. „Uite-o pe Diana!", strigă şi se desprinde din mâna mea. Fuge după colega ei. Simt ca un idiot că am pierdut-o definitiv şi, când intră în şcoală, simt că s-a dus în lume şi m-a lăsat singur, cu sania. Mai zăbovesc buimac în curtea şcolii până mă trezeşte gerul. Ce mai aştept aici? Hai acasă, să-mi frec genunchii, să-mi usuc izmenele, că şi mâine va fi ger!

Petre Barbu este senior editor ''Adevărul''