Cumpăraţi troace? Inutil!

Oamenii de afaceri din cărţi mi se par mai credibili decât cei în carne şi oase.      

Oamenii de afaceri români mi se par făcuţi din carton. Morga pe care şi-o croiesc când apar în emisiunile TV şi siguranţa cu care oferă soluţii la orice probleme mi se par mereu subminate de bănuiala că aceşti oameni au ceva de ascuns. Mai mult, poveştile lor de afaceri, cum au făcut banii şi cum au reuşit în business, consemnate mai cu seamă de publicaţiile financiar-economice, sunt cosmetizate şi înflorate, pline de minciuni împănate cu termeni greu de pătruns pentru omul obişnuit („provocare", „reinventare", „oportunităţi", „optimizare"). Astfel de articole sunt nişte „pictoriale" bune de pus în ramă şi atârnate pe pereţi, să atragă atenţia partenerilor de afaceri, iată ce tare sunt! Contează imaginea, PR-ul, adică ambalajul.

Oamenii noştri de afaceri parcă n-au sânge, nervi, viaţă. Cartoane! Ceea ce transpare din spatele cartoanelor este un soi de aroganţă rece, dispreţuitoare, nemurirea! Cum să se poată considera altfel, decât nemuritori, de vreme ce averile lor, făcute în timp- record, pot să hrănească, să îmbrace şi să ţină într-o vacanţă continuă urmaşii lor pentru următoarea sută de ani? Avem de-a face cu nişte personaje supranaturale. Mă întreb dacă oamenii noştri de afaceri (stâlpii capitalismului - cum li se mai spune) au remuşcări, îi dor dinţii, se plâng de bătături sau de hemoroizi, plâng, se scobesc în nas, suferă de constipaţii, insomnii, de depresii ori strănută în palmă. Pentru că accesoriile pe care şi le expun şi care s-au înfipt bine în minţile românilor sunt limuzinele, vilele, piscinele, vacanţele exotice şi ceasurile. E drept, pe câţiva i-am văzut la televizor cum coborau din dube, ajutaţi de mascaţi, şi intrau la DNA. Tot cartoane au rămas şi când au ieşit de la DNA. Cartoane boţite.

Mult mai credibili mi se par oamenii de afaceri din cărţi. Aceştia chiar au inimă şi sânge, deşi sunt născuţi din minţile scriitorilor care, de obicei, nu se pricep la afacerii. (Au sânge atât în creiere, cât şi în testicule.) Ce om fascinant este Big Daddy, personajul lui Tennessee Williams, din piesa „Pisica pe acoperişul fierbinte" (scrisă în 1955)! Iată ce-i spune Big Daddy, om de afaceri cu o avere de zece milioane de dolari în numerar şi proprietarul a douăzeci şi opt de mii de acri de pământ în Valea Mississippi, fiului său, Brick, un alcoolic: „Animalul uman este o bestie muritoare şi, dacă are bani, cumpără tot felul de troace, şi cumpără, şi tot cumpără pentru că, în străfundurile minţii lui nutreşte speranţa smintită că ceva din tot ce cumpără o să-i asigure nemurirea - care nu există..."

Îmi place să cred că aceste cuvinte nu aparţin lui Tennessee Williams, ci chiar bătrânului Big Daddy, care tocmai aflase că rezultatul biopsiei sale este negativ. (În realitate - realitatea piesei! - familia i-a ascuns adevărul, era bolnav de cancer.)

Cuvintele lui Big Daddy ar merita să fie scrise cu litere majuscule pe cartoane, în spatele oamenilor noştri de afaceri, când apar la TV, la reuniunile publice, în revistele de business...