Caut un trup, rog seriozitate!

Toată viaţa ai fost singur, numai tu cu trupul tău, o povară grea, ca o cruce.

Mai întâi vei simţi o durere aşa cum a simţit Ivan Ilici o „jenă în partea stângă a stomacului". Dar personajul lui Lev Tolstoi „se plângea câteodată" că avea şi un gust ciudat în gură. Tu nu aveai gustul acela şi nici nu te-ai plâns cuiva pentru că „jena" ta era sub testicule. Ţi-a fost ruşine să-i spui chiar şi femeii cu care dormeai în pat de 30 de ani. Aceeaşi femeie, nevastă-ta. Şi durerea ta era mai prezentă la culcare, când o conştientizai, când rămâneai singur, numai tu cu ea. Credeai că nu te-ai spălat prea bine sau că testiculele tale stau într-o poziţie aiurea. Stăteau bine. Şi ai descoperit dintr-odată că faci pipi mai des, mai ales noaptea. Şi te ustură. Când ai văzut la TV reclamele la Prostenal sau la Prostamol, atât de agresive de parcă toţi bărbaţii din ţara asta se pişau noaptea ca şi tine, ai aflat că există prostata. În corpul tău de bărbat. Ai aflat că prostata asta, o glandă situată undeva mai jos, e mai importantă pentru un bărbat decât inima sau ficatul, aşa ai înţeles tu, documentându-te pe Google. Poate e cea mai preţioasă glandă bărbătească, pentru că te-a ajutat să fii bărbat, să ai erecţii, să faci copii cu femeia ta. Ce descoperire, tocmai acum, după atâţia ani de ignoranţă!

Ivan Ilici s-a dus la mai mulţi doctori. Tu te-ai dus la unul şi te-ai plâns că te doare. Urologul ţi-a făcut un tuşeu rectal. Nu ţi-a fost prea plăcut acolo, cu chiloţii în vine. Ţi-a fost ruşine. Apoi ai început să faci analizele. Şi alergătura asta după analize ţi-a secat forţele. În România orice analiză e grea. Până afli rezultatul. Aşa ai simţit, pentru prima dată, că nu mai ai forţă, că ceva s-a întâmplat cu trupul tău, că nu mai eşti cel din urmă cu zece sau cincisprezece ani. Aşa ceva n-ai mai trăit până atunci, fără vlagă.

Analizele ţi-au ieşit proaste. Mai întâi i-ai spus nevesti-tii, apoi copiilor, verilor, vecinilor, crezând că îţi va fi mai uşor să suporţi ideea că trupul tău are aşa ceva. Când ai ieşit din cabinetul medicului, care ţi-a pus diagnosticul, nu ţi-a venit să crezi că acest corp, pe care te-ai bizuit toată viaţa, care ţi-a fost tovarăş, care a stat „spate în spate" cu sufletul tău nepăsător, uşuratic şi visător la nemurire, tocmai trupul ăsta te-a lăsat acum, te-a trădat! Şi ai început să-ţi priveşti corpul în oglindă cu o undă de regret, bietul meu corp!, apoi te-a cuprins revolta, ce te-a apucat să te paradeşti!, şi o furie ţi-a întunecat mintea, trădătorule!, până nici nu l-ai mai privit, de scârbă. Şi ai descoperit că, de fapt, toată viaţa ai fost singur, numai tu cu trupul tău, o povară grea, ca o cruce.

Şi în nopţile de singurătate, te-ai gândit ce bine ar fi pe lumea asta să poţi să-ţi schimbi corpul cu unul mai bun, mai în putere, să-l schimbi ca în „Programul Rabla", îţi dai corpul şi primeşti un voucher pentru „prima de casare", mai pui nişte bani şi-ţi iei unul nou de la un dealer, ce idee mişto ar fi! Sau măcar să găseşti unul la mâna a doua, la „Mica Publicitate". Ce idei tâmpite! Dar ai înţeles repede că de acum încolo nimic nu va mai fi ca înainte, nici cu trupul tău, nici cu sufletul tău. Şi Ivan Ilici a înţeles, într-un târziu. Dar tu n-ai auzit de „moartea lui Ivan Ilici". Curaj, nu-ţi pierde speranţa, operaţia va reuşi, chirurgul e bun!

Petre Barbu este jurnalist şi scriitor. Cea mai recentă carte publicată: "Până la capătul liniei", Editura Cartea Românească, 2012