Cartea mea nedorită

“Cred că destinul unei cărţi este diferit de cel al autorului. Oricât s-ar strădui autorul s-o promoveze."

Mi-a apărut o carte. Este o carte pe care nu mi-o doream. Nu mi-am imaginat-o şi nu am gândit-o. Pur şi simplu a intrat în viaţa mea. Am acceptat-o. Resemnat, am să trăiesc cu această carte până la sfârşit. 

Cred că destinul unei cărţi este diferit de cel al autorului. Oricât s-ar strădui autorul s-o promoveze, să-i organizeze lansări, s-o aducă în atenţia publicului, să facă presiuni pe diferite jurii pentru a-i oferi cărţii premii şi distincţii, s-o bage sub ochii unor critici care s-o laude, oricât ar fi de îndrăgostit de ea. Cartea îşi are destinul ei. Autorul îşi are viaţa lui.

Am scris la această carte vreo doi ani, în fiecare săptămână, câte două file,  fără să-mi dau seama că scriu o carte. Şi în fiecare săptămână îi trimiteam pe mail cele două file unui om, ca să-i aflu părerea despre ceea ce scrisesem. Era sufletul meu pereche. Îi aşteptam răspunsul pe mail ca un soldat plecat pe front, care aşteaptă scrisoarea iubitei. Aşteptam cu înfrigurare. Când nu venea răspunsul intram în panică. Şi mă gândeam că acel om, căruia îi cer părerea despre ceea ce scriu, s-ar putea să fie copleşit de scrisul meu înşirat pe două file. Pentru că era bolnav. Dar răspunsul sosea de fiecare dată în timp util: „Îmi place", „E frumos.", „Merge.", „Uită ce-ai scris!" Şi atunci prindeam curaj, să public la ziar, să modific, să rescriu, să scriu altceva. Două file, cât se întinde un editorial la gazetă.

La începutul lui ianuarie încă nu căzuse prima ninsoare. Tanti Geta m-a chemat la Galaţi pentru că sufletul meu pereche căzuse la pat. Şi
m-am urcat în tren. Şi m-am gândit la moarte. Într-adevăr, era acolo, în pat, fără puterea de a deschide ochii. După două zile şi două nopţi, a deschis ochii. Speranţa a revenit. Apoi a mişcat. Lumina a crescut. Apoi a reuşit să mănânce o farfurie de supă şi să vorbească. Viaţa s-a aprins. După alte două zile a trebuit să mă întorc la Bucureşti. Am intrat în cameră ca să-mi iau rămas- bun, sigur mă voi întoarce în weekend-ul următor!, am vrut să-i spun. Dormea sau... A deschis ochii mari şi mi-a spus: „Scrie o carte de proză scurtă!" Ce să scriu? „O carte de proză scurtă..." Iar eu am râs în sinea mea, de unde proză scurtă, că toţi vor să scriu roman, de unde ţi-a venit ideea asta, delirezi? Am râs în sinea mea, ca prostul. Mi-am luat rămas-bun, sigur mă întorc la tine!

După două zile m-a sunat tanti Geta la telefon. Plângea. Am fugit la Galaţi. După ce-a căzut prima ninsoare pe mormânt, am revenit cu trenul în Bucureşti. Şi atunci, în tren, am avut iluminarea că tot ceea ce îi trimisesem pe mail sufletului meu pereche, câte două file în fiecare săptămână, este o carte de proză scurtă. O carte care trăia, fără să ştiu, lângă mine. Am strâns acele file scrise săptămânal într-un manuscris şi le-am trimis editurii. 

Mi-a apărut o carte. E o carte nedorită în viaţa mea. Nedorită ca moartea.

Petre Barbu este senior editor "Adevărul"