Adevarul.ro

Fiecare om este liber să creadă sau să nu creadă în Dumnezeu, asumându-şi, desigur, tot ceea ce decurge din alegerea sa.

În schimb, fiecare dintre noi este dator să respecte opţiunea celuilalt, prin asta înţelegându-se inclusiv modul în care îşi exprimă public convingerile religioase sau nonreligioase.

În România, după fervoarea creştină din prima parte a anilor '90, treptat, a devenit o „modă" să-i desconsideri şi să-i critici (public) pe oamenii care îşi mărturisesc credinţa (aşa cum ştiu ei).

Lipsa educaţiei religioase elementare în perioada 1947-1989, „cultivarea" ateismului în şcoli şi uciderea în temniţe a intelectualităţii româneşti interbelice au lăsat urme adânci pe corpul social. Acestora li s-a adăugat, post-tranziţie, ignoranţa izvorâtă din aparenta bunăstare materială a unei părţi a populaţiei, care a pus semnul egalităţii între libertate şi lipsa oricăror reguli civice.

Ruptura bruscă dintre „casta îmbogăţiţilor" şi restul românilor a amestecat şi ea sentimentele şi percepţiile, bulversându-ne complet reperele morale (şi aşa şubrede). Nici Biserica, din punct de vedere instituţional, nu a fost eficientă în a pune ordine în sufletele celor care apelau la ea. Loviturile perverse ale sistemului ilegitim au clătinat-o, dar, în chip minunat, a reuşit până la urmă să-şi urmeze misiunea sfinţitoare - să boteze, să oficieze Liturghia, să cunune şi să înmormânteze creştineşte.

Am făcut această lungă introducere pentru a lămuri oarecum spaţiul în care se pune, astăzi, problema implicării laicatului în viaţa socială şi, bineînţeles, în cea a Bisericii. Laicii sunt toţi aceia care, nefiind parte a clerului, vor să-şi aducă, după putinţă, contribuţia la redresarea morală şi spirituală a comunităţii căreia îi aparţin. Laicilor le pasă de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Ei nu depind de nicio ierarhie şi pot fi o voce foarte puternică şi respectată de către autorităţile bisericeşti şi statale. Poate că aici este şi motivul pentru care unii ierarhi nu se grăbesc să încurajeze şi să pună umărul la consolidarea unei astfel de mişcări. Laicatul poate deranja interese şi poate forţa rezolvarea unor probleme mai vechi.

Aşadar, pentru a avea un laicat activ, trebuie să-i creezi condiţiile necesare manifestării. Numai că nu s-a văzut încă ierarhie dispusă să sprijine organizaţii ce ar putea-o „trage de mânecă" atunci când cade în ispită. Chiar dacă avantajele pentru comunitate ar fi considerabile, adunarea la un loc a oamenilor integri, bine pregătiţi profesional şi cu iniţiativă este un potenţial „pericol".

Aşa se face că, astăzi, Biserica Ortodoxă Română, dominantă ca număr de credincioşi, este văduvită de ceea ce are mai de preţ în lăuntrul ei - forţa de acţiune. Părintele Arsenie Boca spunea că „singura neputinţă pe care ţi-o iartă Dumnezeu este aceea de a nu putea intra prin uşile închise". Motiv de reflecţie pentru unii şi de speranţă pentru alţii.

Cum însă Dumnezeu lucrează prin oameni, apariţia în mod constant a unor mărturisitori creştini (şi, deopotrivă, sprijinitori de proiecte sociale) nu a fost blocată. Lipsa organizării laicatului creştin-ortodox din România nu i-a oprit pe medici, pe profesori, pe ingineri sau pe artişti să facă ceva în folosul altora. Ce-i drept, unii, prin natura profesiei lor, au beneficiat de o intensă mediatizare. Este şi cazul actorului Dan Puric, cel al cărui discurs a atras atenţia în multe medii, născând bucurii şi stârnind nervozităţi. Vă las „în compania" lui Dan Puric, convins fiind că articolul alăturat (un crâmpei dintr-un mult mai vast dialog „La masa Adevărului") vă va dezvălui ce înseamnă puterea laicatului.

George Rădulescu este publicist comentator Adevărul