Un motiv de fugit din România

Guvernanţii nu ştiu la ce le-ar folosi o mână de tineri educaţi în străinătate.

Vă mai amintiţi de tinerii trimişi de Guvernul României să studieze în străinătate, pe bani publici, pentru a lucra apoi în sectorul public? Mai ştiţi câte speranţe se legau de revenirea lor în ţară? Aşa cum arată o ştire publicată de Agenţia Mediafax, citând un raport guvernamental intern, niciunul dintre cei 150 de absolvenţi nu a fost angajat în vreo structură guvernamentală, din anul 2005 încoace. Niciunul!

Statul a cheltuit şase milioane de euro, finanţând fiecare student cu sume cuprinse între 20.000 şi 30.000 de euro pe an. Absolvenţii aveau în schimb obligaţia să revină în ţară şi să lucreze în administraţia publică, pentru cel puţin trei sau cinci ani. Dar nu sumele alocate de la buget sunt marea pagubă pentru România. Pierderile sunt, în realitate, cu mult mai mari.

Teoretic, odată intraţi în sectorul public, aceşti tineri ar fi trebuit să aducă nu doar cunoştinţele dobândite la universităţile occidentale, cât mai ales să-i influenţeze pe cei din jurul lor, să le insufle valori, să genereze un alt tip de comportamente. Corect gestionat, programul crea mai întâi o breşă în sistem dacă, bineînţeles, tinerii nu s-ar fi lăsat la rândul lor virusaţi de atmosfera din jur. Aceasta ar fi pus apoi bazele unei adevărate revoluţii tăcute în guvernare şi administraţie. Ar fi putut. Din păcate, şansa a fost ratată.

De vină nu e doar extrema politizare a administraţiei, aşa cum s-ar putea crede la o primă vedere. Dacă ar fi fost aşa, tot s-ar fi găsit loc pentru vreo câţiva absolvenţi „de protocol", măcar pentru a putea fi arătaţi la televizor. E ceva mult mai grav la mijloc. De fapt, guvernanţii români pur şi simplu nu ştiu la ce le-ar putea fi de folos o mână de tineri cu studii administrative în străinătate. Nu ştiu la ce le sunt bune competenţele, nu ştiu ce să le ceară şi habar nu au cum să-i evalueze. Lipseşte proiectul de modernizare la care aceşti tineri ar putea să contribuie. Ceea ce pune sub semnul întrebării însăşi capacitatea României de a se racorda la valorile Uniunii Europene.

Acum mai bine de 150 de ani, o mână de tineri valahi şi moldoveni, nu mai mulţi decât cei respinşi azi de sistem, veneau din Occident cu gândul de a moderniza acest colţ de Balcani. Cei ajunşi în toamna vieţii aveau să-şi poată contempla opera: în decursul unei singure generaţii, România lepădase şalvarii turceşti, devenind parte integrantă a Europei vremii.

Putem noi să le dăm exemplul acesta tinerilor care visează la o nouă Românie? Astăzi, văzând felul în care sistemul îi respinge, ei ar putea gândi mai degrabă aşa: „Să fugim din locul ăsta blestemat, cât mai avem timp!" Şi cine are curajul să îi contrazică?