„Moarte pentru moarte”. De ce mă delimitez

Moarte pentru moarte! Atât de simplu și de seducător!Înțeleg că dacă nu ne-ar ține în chingi reglementările europene, am reintroduce în legislație pedeapsa supremă și, deodată, multe dintre problemele noastre s-ar rezolva. Frica păzește bostănăria, zice o vorbă din popor.

Abolirea pedepsei cu moartea, valabilă în întreaga Europă, cu notabila excepție a statului Belarus, nu e totuși un moft al unor inși obsedați de corectitudine politică. Este doar unul dintre elementele de bază ale civilizației europene, în ale cărei valori credem - sau, cel puțin, așa ne place să pretindem.

Abolirea pedepsei cu moartea are măcar meritul că permite reparații parțiale, în cazul unor sentințe dovedite ulterior greșite.

Vă mai amintiți cazul Țundrea, bărbatul care a stat pe nedrept 12 ani în închisoare? I s-a pus în cârcă violarea și apoi uciderea unei fetițe. Dacă ar fi să ne luăm după gravii apostoli ai morții, nenorocitul ar fi fost demult împușcat precum un câine. Iată însă că, lăsat în viață, a putut fi scos din pușcărie, atunci când sentința s-a dovedit greșită. Și s-a mai putut bucura de vreo câțiva ani de libertate, până să moară. Fie și pentru asta, abolirea pedepsei cu moartea a meritat. Sau ne hrănim cu ideea că executarea unor nevinovați ar reprezenta simple "pagube colaterale" ale unei legislații altminteri perfecte?

Dreptul la viață aparține omului, fie și a celui mai decăzut dintre oameni. Este primul cerc de apărare în fața crimei de orice fel. Dacă nu-l apărăm, atunci să nu me mirăm că, într-o altă zi, sub imperiul unor alte realități terifiante, acest drept va putea fi restrâns, puțin câte puțin.

Iată un exemplu. Recent, un medic de origine română din Marea Britanie a redeschis o discuție veche privind dreptul la viață al ființelor nou-născute, cu probleme medicale grave. În antichitate, spartanii ucideau pruncii cu deficiențe fizice - socoteau că nu vor putea face război, și atunci, la ce bun să mai trăiască? Nazismul a reluat, la rându-i, această teorie utilitaristă și la fel de bine am putea să o redescoperim și noi, astăzi.

Dacă tot ni se spune că sistemul social se prăbușește, de ce să mai fie cheltuiți banii pentru întreținerea unor neputincioși? Nu mai bine îi stârpim de mici, precum, odinioară, țăranii noștri aruncau în gârlă pisoii fără ochi?

Iar dacă dreptul la viață ni se pare un moft, atunci de ce nu am repune în discuție și altele?

În România, pedepsele corporale au fost abolite prin Constituția de la 1866. Dar, oare, biciuirea în public nu ar putea servi și astăzi drept pildă păcătoșilor? Unii ar vrea, poate, să începem cu femeile adultere - ce și-ar mai freca palmele de bucurie!

Dar munca copiilor? Nu mai bine să-i învățăm de mici cu greutățile? Programul de lucru de opt ore? Concediile plătite? Mofturi! Egalitatea oamenilor? Da' de unde? Să fim realiști, domnilor, și să luăm prostimii dreptul la decizie - să voteze doar deștepții și bogații! Iar țiganii să poată fi deportați în lagăre, nu să fie lăsați liberi, ca să ne facă de râs prin Europa! Ei nu pot fi egali cu noi! Și, în definitiv, de ce să nu repunem în discuție chiar și eliberarea lor din sclavie? Ia să ne mai lase în pace coana Europă!

Toate acestea pot părea, desigur, absurde. Dar dacă pornim campanii pentru a renunța la unul dintre elementele Cartei Drepturilor Fundamentale ale Omului, ce garanție ar fi că, într-o zi nu vor fi repuse în discuție și altele, din cine știe ce motive?

Citesc cu mare amărăciune - și chiar în ziarul "Adevărul"! - că, în cadrul actual, Declarația Universală a Drepturilor Omului "îi avantajează pe criminali și pe infractori".

Dacă Victor Ponta l-a trimis pe Dan Șova să viziteze muzeul Holocaustului, atunci poate că și autorul vorbelor de mai sus ar trebui trimis într-o excursie. În Anglia, de exemplu, dar nu pentru un meci de fotbal, ci pentru a înțelege la fața locului cum s-a născut Magna Charta, document fondator al libertăților epocii moderne. La Paris, în locurile legate de Revoluția franceză și de Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, ce stă la baza tuturor constituțiilor moderne. La Geneva, în marea Sală a Drepturilor Omului din sediul ONU, la Strasbourg și Bruxelles, la Praga și Gdansk, oriunde în această Europă unde s-a întâmplat ceva legat de marea aventură a civilizației și a luptei oamenilor pentru demnitate.

Dar, cum se spune în popor, ajunge o măciucă la un car de oale. E ușor să spui despre Drepturile Omului lucruri care i-ar umple de plăcere pe ultimii dictatori ai lumii de azi și ar da cu piciorul la secole de căutări, de idei, de lupte și sacrificii pentru a scoate oamenii din întuneric.

Este însă șocant să constați că asemenea abordări vin din partea unor lideri de opinie din presa românească. Ei uită în mod ciudat - dacă unii dintre ei au știut vreodată... - că tocmai aceste drepturi ale omului, intangibile, sunt prima garanție ce stă la baza activității noastre libere.

Și că abolirea libertăților înseamnă, de la bun început, abolirea dreptului la informare și a libertății de expresie. După care, orice abuz devine posibil.
Dacă o fac din orbire, din necunoaștere sau, pur și simplu, în goana nebună după rating cu orice preț, nici măcar nu mai contează. Desigur, e mai simplu și, poate, mai profitabil să vânturăm idei "populare" decât să ne înhămăm la o muncă grea și la un efort intelectual istovitor în promovarea valorilor civilizației europene.

P.S. Dacă susținerea pedepsei cu moartea este asumată de redacția "Adevărul" - ori îi este impusă acesteia de către conducerea editorială - și nu reprezintă doar o opinie individuală a unui autor, înseamnă că ziarul a abdicat de la susținerea valorilor liberale europene și că se duce într-o direcție în care conștiința nu-mi permite să merg.