O împăcare a duşmanilor politici însetaţi de foc şi de sânge

Tare aş vrea ca acest referendum să nu fie anulat! Să coboare pacea şi omenia, ca o boare, în această vară. Să nu ni se mai ofere cuvenitele picături de venin. Ne-am obişnuit deja cu otrăvurile şi canicula.

Ne-am obişnuit atât de mult, încât, parcă, în ascuns, am vrea să nu se mai termine vara asta nebună. Oare cine inversează butoaiele cu „bine" şi cu „rău", când ne adăpăm cu lăcomie din ele dimineaţa, după somnul binecuvântat? Oare cineva dintre noi a făcut asta? Sau mai de sus? Sunt sigur că fiecare în parte ştie bine cum stau lucrurile bune, ca şi cele rele. Ştie din ce în ce mai mult, căci are de la cine învăţa.

Îl ştiţi voi. Omul simplu ştie şi nu mai vrea altceva. Atât. Nu mai vrea un salariu bun, nu mai vrea un trai decent. Nu vrea decât un duşman, ca să urle apoi spre el, să-l rupă în bucăţi. Ce să mai vorbim de case, de familii împăcate sau de maşini? Astea ţin deja de un guvern stabil. Nici un preşedinte jucător, oricât de puternic ar fi, nu ajunge să vorbească cu bancherii străini. Ei au băncile negre la noi. Ce spaime am tras şi eu. Când ajung românii în preajma băncilor, vai, cum se mai tem. Un raport al Comisiei Europene e frecţie la picior de lemn, pe lângă o lovitură pe care ţi-o trage fulgerător una din lacomele bănci.

Toate lăcomiile românilor nu ajung să facă faţă lăcomiei celei mai mărunte bănci. Băncile, de altfel, prin lăcomie se înmulţesc. Sau din spaima celor mulţi, nu din lipsa lăcomiei lor. În sfârşit, lăcomia băncilor europene ne-a speriat. Meditez aşa, ca să-mi treacă şi mie spaima de BRD.

Dintr-o pierdere, în altă pierdere mai mare, asta-i linia de supravieţuire. Trebuie să învăţăm să fim umili. Până la urmă, vom ajunge la acel Nimic strălucitor. E Nimicul pur, care ne înşfacă repede. Înfrângerile lângă el vor deveni victorii. Nu mai avem mult până când vom ajunge la acest Nimic uriaş. După prima sau a doua campanie electorală. În campania electorală, cât a fost ea până acum, Nimicul a tot fost promis. Cred că a fost o înţelegere în jurul lui. Să fie un umil nimic? Un nimic oarecare, de campanie electorală? Doar preşedintele Băsescu ar mai putea oferi acel Nimic ciudat, triumfal, care să ne transforme. Nimicul acela prea frumos, înalt, cu gâtul alb, cu părul în vânt şi bogat. Opoziţia s-a obişnuit demult cu câte un nimic umil, puturos. A primit grămezi din acest nimic. Un nimic uşor, suculent, vegetal, care uşor devine gunoi, după o uşoară digestie. De exemplu, opoziţiei nu i se dau decât mici funcţii în administraţie. Un nimic impur al opozantului veşnic. Poate de la instituţiile care se ocupă de control primeşte. Şi de acolo a primit, de fapt, un nimic urât. De-o spaimă bună. Iar acum, în campania electorală vrea mult.

Poate nu ştim bine că Nimicul pur are o calitate mistică. Într-o lume de bogaţi şi de săraci, cei căzuţi într-un nimic au mare viitor. Vor fi eroi, martiri sau vor căpăta suflet frumos. Mai întâi vor fi frumoşi în sine. Când vorbeşti aşa, gândind în sine, vorbeşti adânc. Şi trebuie să fim ascultători. În adânc, cum des se spune, toţi suntem câte un nimic. Un nimic mai mare sau un nimic mai mic. Totul ţine de cât nimic putem obţine prin umilire. După caracter sau abilităţi. La noi, nu se poate spune că nu există un procent majoritar care aleargă de dimineaţă până seara, pentru nimic. Ăsta-i, totuşi, nimicul obişnuit. Nimeni nu se mai sfieşte să ni-l arate. Uitaţi-vă la feţele celor mulţi de pe stradă, la haine. Fesuri tot mai multe, treninguri cu burţi, târlici, bermude, pungi de plastic, foşnitoare - toate made in China. Toate spun: Nimic! Şi fac o schimă oribilă. Dar oare aspiră ele cu adevărat la Nimicul pur?

O întorsătură neaşteptată despre calitatea acestui conţinut, din străfund de suflet, ne oferă multe cazuri de bogaţi. Au case, vile uriaşe, maşini scumpe, iar în ochii lor străluceşte un nimic halucinant. Mâlos. Gunoi. Au posibilitatea să camufleze această slăbiciune. Au bani destui. Pot să-şi procure haine, în primul rând. În primul rând, tocmai asta fac. Şi - nimic. Merg apoi în ţinuturi exotice. Acolo, la căldură şi huzur, nimicul creşte nesimţitor. Când e vorba de exotic, nimicul dinăuntru iese la vedere, devine sălbatic, cum a fost odată, primordial. Iese la vedere precum se umflă-n suflet, când rămâne singur, fără griji sau obişnuite nevoi. Au nelinişti. Vin repede la vilele lor. Nimic. Nu-şi găsesc deloc locul.

Nici în România, nici în Europa, nici în SUA. Dacă fură, nimic. Nu pot ajunge după gratii. Fac multe accidente, vorbesc urât, fac sex pe stradă. Nimic. Nici o plăcere. Nici o pedeapsă. E o ţară plină de urât, spun ei. De plictiseală. Adică avem prea mult nimic urât. E un paradox, spun intelectualii, cum stau cele două stări, la români, împreună. Urâtul, de obicei, vrea să fie mult, gras, gălăgios. Face explozie urâtul lângă nimic. Vrea să fie la modă, actual. Nimicul e pe invers. Nimicul e tăcut, devine tot mai mic şi mai ascultător. Are o linie cu totul şi cu totul estetică.

O estetică naturală. Una care trimite la extazul pur. Nu doar la plăcere. Nu mai spun de amuzament. Nimicul are o frumuseţe aristocratică. Nu este invidios. Nu face nimic din interes. Împarte ultima îmbucătură cu primul venit. Întinde şi celălalt obraz, când este lovit. Poate uşor ajunge să cuprindă un întreg univers al împăcării. Înăuntru, în sfârşit, este plin de muzica sferelor.

Oare nu despre aceste lucruri intelectuale ar trebui să vorbească acum fiecare om politic important? Fiecare candidat să ţintească un da scurt sau un nu profund. Nu-ul vine direct de la Nimicul pur. Da-ul scurt e un nimic cu un conţinut bine cântărit. Iar nimicul pur are o reţetă bine calculată. E rafinat.
Oare de ce vorbesc atât de mult, când nimicul nostru este atât de evident în jur? Avem rezerve uriaşe de Nimic din cel mai pur. Am vândut tot, am dat mai mult degeaba. Nu s-a ţinut seama de această umilire la Consiliu. Cum care Consiliu? Consiliul lui Barroso, care nu poate dormi bine şi scrie rapoarte tot mai amănunţite şi mai acide. Într-o zi o să urle la noi dacă nu se împacă bine cu neliniştile.

Ce frumos ar fi Băsescu, dacă s-ar linişti, dacă ar spune candid, surâzând: Nu mai am decât acest Nimic. Poftiţi, luaţi Nimicul pur. Tu, Ponta, şi tu, Faţă Palidă, Crin, ca să trăieşti mai mult. Cum ar răcni Ponta: în sfârşit, nu mai trebuie să plagiez! Cum şi-ar recăpăta Lupul Mărilor noastre tulburi ochii căprii ai iubirii, ai adevărului! Da, gura lui ar înflori. Gâtul flenduri, umerii căzuţi, trupul obosit, toate, cântând pe muţeşte, ar îmbrăţişa o sfântă frumuseţe.

Crin şi Ponta ar recunoaşte adevărul. Capul jos, atenţi. Puciul şi-ar arăta deasupra lor, pe cer sau în minţile românilor, în toată splendoarea, toate cele o mie de încrengături de profitori şi mercenari. De la ziariştii agenţi de influenţă, la orgolioşii hoţi din băncile de marmură. De la Moscova şi Beijing, până în SUA. Atunci referendumul ar fi o duminică de pomină. Ar rămâne înscris cu litere de aur. Fiecare ar deveni bogat. Indiferent de procentul de participare, de furăciuni la urne, de borderouri falsificate, părţile adverse, care acuma se urăsc de moarte, ar spune în cele din urmă: Suntem de acord cu referendumul. Şi pace. La primele clipe de pace, în sfârşit, Nimicul infinit, pur, şi-ar pierde urmele. Spre Occidentul cel comod şi îmbuibat, care nu ştie de Dumnezeul adevărat al celui sărac din Est, să-l împingem!

Constantin Iftime este publicist şi colaborator adevarul.ro