Vita tebecistă a României vrea mai multă libertate şi capitalism

România seamănă optzeci la sută cu o vită tebecistă. Pielea îi atârnă pe ciolanele de glorie comunistă. Demult, demult, nimeni nu mai poate să o mulgă. E bătrână. Pute.

Îi curg ochii, ca o ceară murdară, amestecată cu unsoare veche de maşină. Încontinuu.

Cocalarii o trag cu putere spre o imensă grămadă de gunoi. Cei mai mulţi o lovesc cu topoare, cu lopeţi sau cu ciocane. Ei sunt beţivii şi nemulţumiţii. Când nu înjură România costelivă, strivesc gândacii din bucătărie. Stau mereu cu un cuţit ruginit între dinţi. Vor să fie cruzi şi să omoare vita asta bătrână.

Două categorii sociale, însă, o păzesc cu străşnicie. Omul politic şi marele afacerist.

Amândoi au carnea roz, eşarfe parfumate, pantofi ascuţiţi-ascuţiţi. Sunt numai lapte şi sânge când o ademenesc. Aşa abordează ei benefic lumea. Ei sunt fericiţii lumii. Nu ştiu de ce lapte şi sânge. Aburesc. Nu au deranjamente stomacale. Nu au dinţi rupţi. Nu vorbesc singuri în marile magazine. Nu văd cât de jalnică este România de azi.

Tiptil, paraziţii României vin încruntaţi în spatele lor. Apoi, zdup!, o iau la dreapta şi cad în bietul animal social. Bătrâni decrepiţi, din nou bătrâni, dar normali, copii, femei, şomeri, angajaţi cu salariu minim pe economie păşesc în întuneric, peste gunoaie fermentate, urină, sârme încolăcite sub inimă, fier beton smuls din fabricile dărâmate, strunguri întregi, prese şi forje. Optzeci la sută din populaţia României s-a obişnuit cu mirosul plăcut de grajd al sărăciei. Acolo, îşi închipuie că stau cuminţi, ca într-un bloc comunist. Este ceva cald, totuşi.

Omul politic stă nemişcat zi-lumină pe pajiştea de aur a României. Nu se apropie de vită. Are câte un nerv optic plesnit, stomacul, ficatul şi rinichii stau să cadă. O-o-o, marele afacerist îl menţine doar în mese festive.

Jumătate din trusturile de construcţie din România câştigă bani frumoşi, aburcând pe schele moderne, europene, români decrepiţi, pe care-i varsă prin orificii ignare în intestinul gros al acestui animal. Jos, la lumină, omul politic îşi primeşte obolul. Are rău atunci de foşnet de ziar, de gândaci electronici în pereţi, în farfurii. Nu suportă telefoanele cu baterii, însă se topeşte după jurnalistele tinere şi grăsuţe.

În acest timp, omul de afaceri măsoară cu ruleta coarnele vitei, copitele, coada, părul, ce nu mai poate fi oprit. Deja otrăvitor. Coarnele vrea să le valorifice în China pentru nasturi de pijamale. Copitele, frecate cu dero, şi coada, pentru delictese amare, în Africa. Cu părul gros şi puternic vrea să-i afume de frica de cutremur pe cei din Japonia. Noaptea, când doarme, spune când şi când: România, vino, te rog, lângă mine, să-mi pipăi buzunarul umflat. Vreau să mai încalec o dată marile proprietăţi! O călăreală mare au fost băncile de stat! Noaptea nu mai pot să dorm singur, fără omul politic. Deja suntem iubiţi, nu mai suntem fraţi. Gata! Când i se sfârşeşte periodul de patru ani îl voi schimba. Vreau să-l urăsc. Ce-i cu atâta iubire?

Vita tebecistă a României, deci, nu a rămas singură. După Piaţa Universităţii, stă în balcoanele prefecturilor din toată ţara. Poate fi văzută zilnic de fiecare cetăţean. Îi înspăimântă pe revoluţionari când urlă: Vreau mai multă libertate şi capitalism în România!

Constantin Iftime este publicist şi colaborator adevarul.ro