S’il vous plait, monsieur Sarkozy!

Eu îl înţeleg pe domnul Nicolas Sarkozy. Sincer. Când preşedintele unei superputeri cum este Franţa nu mai este dorit de 72% din alegătorii săi, e normal să apară nervozitatea. Să ai senzaţia că toţi îţi sunt duşmani. Şi mai mult, să te irite aproape orice. Mai ales un omolog dintr-o ţară care în ultimul an, într-un fel sau altul, a fost tratată în Hexagon ca cerşetoarea Europei.

Filmul mut, înregistrat de camerele de luat vederi la Summitul NATO de la Lisabona, după poza de grup a preşedinţilor, e cireaşa de pe cel mai prost tort franţuzesc servit românilor forţat, felie cu felie.
Din mijlocul grupului, preşedintele României îl opreşte oarecum forţat pe cel al Franţei. Îşi ţine mâna dreaptă în faţa acestuia şi încearcă să-i spună ceva. Sarkozy îi pune mâna pe umăr, dar când Băsescu încearcă să-l atingă, o retrage. Urmează punctul culminant, ce-l surprinde pe preşedintele României cu ambele palme larg deschise în faţă, în timp ce preşedintele Franţei îl punctează cu degetul arătător. Şi apoi, Sarkozy îi întoarce spatele, nemaiaşteptând salutul omologului său.

Desigur, putem divaga ore întregi. Probabil s-a făcut şi se va face asta la emisiunile posturilor de televiziune. Nu ştim ce au vorbit cei doi, probabil nu vom afla vreodată. Şi poate nici nu contează prea mult. Imaginile arată însă un preşedinte al României rugător şi un preşedinte al Franţei acuzator. Ne arată palma întinsă, celebra palmă întinsă prezentată de către un comediant francez grobian ca fiind salutul românilor. Ne arată un preşedinte al unei superputeri care a uitat eticheta diplomaţiei contemporane şi se comportă ca la curtea vechilor regi francezi faţă de vasali. Şi dacă relaţia se prezintă aşa la acest nivel, cel mai înalt, ce mesaj poţi transmite oamenilor de rând?

Franţa ultimului an este una a violenţelor şi nemulţumirilor. Pe retină mi-au rămas imaginile protestelor stradale, cu maşini în flăcări şi bătăi în centrul Parisului sau Lyonului. Cu zeci de mii de oameni acuzând politica lui Sarkozy. Şi nu am auzit ca francezii să protesteze împotriva ţiganilor, a românilor sau a României. Au problemele lor, cu mult mai importante. Ce să zic? Poate se caută o canalizare a urii în altă direcţie. Şi în disperarea electorală ce-l cuprinde pe orice politician aflat atât de jos în sondajele de încredere se găsesc soluţii gen România.

Cât despre preşedintele nostru, pot spune că la Lisabona i s-a întors roata. Îmi amintesc de femeia de la Săuceşti repezită şi acuzată de Băsescu: „Nu mai minţiţi! Nu vă mai ascult pentru că minţiţi!". Îmi aduc aminte de profesoara de la Dorohoi care i se plângea că nu are bani pentru asigurarea casei şi a fost „sfătuită" de acelaşi Băsescu să renunţe la „ţăţisme". Îmi aduc aminte şi de răspunsul dat sinistratei de la Pătrăuţi (Suceava) după inundaţii : „Doamnă, şi mie mi-au stricat straturile de roşii de la Bucureşti". Şi sunt multe altele.

Acum, vedeţi domnule preşedinte cum e? Şi cel mai rău este că atunci când dumneavoastră sunteţi umilit în acest mod, o simţim cu toţii. Pentru că în palmele acelea întinse în faţa lui Sarkozy era România.