Despre moartea oamenilor ultraspecializaţi şi a poeţilor-poeţi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Deloc însă despre babele literare şi conclavurile lor din fiecare capitală de judeţ sau mun'cipiu.

M-am gândit de prea multe ori la oamenii foarte specializaţi, în ultima vreme. Mi-i închipui în România, undeva, la capătul unor culoare tot mai înguste, ca în locaţiile complicate şi halucinante ale lui Kafka. Acolo stau, iluminaţi, într-un cadru spart, tocit şi ieftin. În spatele pereţilor de carton, de plastic, se aude vuietul marii noastre lumi. Politicieni sau oameni de afaceri se rostogolesc, cu marile lor acţiuni, ca nişte bolovani, care vin spre noi, uruind groaznic, pe-un scoc de lemn sau de platină. Vin încărcăturile de piatră brută, de sus,  de minereu gros, de pe câte un cumplit munte, de la marii zei. Zeii zilei se bucură în felul lor ciudat, hăhăind, în cer, ca nişte zei. Muncesc altfel decât noi. Mută unde vor cariere întregi de minereu pur. Chiar resursele unei ţări sau ale unei bănci, umflate de bani internaţionali. Mătură totul în calea lor, când vin la vale. Vor să ne sperie în toate felurile. Duduie sub ei pământul. Smulg case, rup în două edificii concrete sau abstracte. Locaţii scumpe, care costă basculante de bani. Iar basculantele, hei, basculantele, cu banii umezi, în calupuri verzi sau albastre, trec trepidând pe sub ferestrele blocurilor noastre. Cum le zgâlţâie cercevelele cutiilor noastre de beton! Copiii ţipă, nevestele isterice, galbene de invidie, îi iau la rost pe ai lor bărbaţi. Iar bărbaţii de odinioară, acum cu bărbăţia tocită, îşi scutură plictisiţi ţigarile de scrum şi duc repede spre buzele spuzite câte un pahar gol. În barăcile încălzite de fum şi suflări, cu votcă şi muşte multe, îşi vor face de cap, până la urmă.

Nu departe de ei, babele literare ale zilei, cu sufletul lins, tocit, fermecător, cad în stoluri negre. Sunt flămânde, vor numaidecât un praznic literar. Sau sindrofii sponsorizate falnic.  Onorabil şi civilizator. Moşi şi amante bine coapte, tremurând de foame, pofte, beau, mănâncă banii de pe urma marilor culturi de la judeţ. Se hlizesc în tabloide literare, se scobesc în nas, îşi ascund galbene proteze dentare în poemele desuete şi sentimentale. Praf şi pulbere, termite, molii mai ales, rămân în urma lor. Un stol gros borfoteşte sigur şi la Botoşani.

În acest context, social cum se spune, ca să pară mai curat, oamenii ultraspecializaţi devin tot mai puţini şi mai anemici. Oameni de ştiinţă,  mari cercetători, mari poeţi sau prozatori, artişti încordaţi la maximum se aşază în alveolele acestei izolări atât de trainice şi atât de sigure. Şi parcă se usucă. Şi parcă devin tot mai slabi şi mai frumoşi. Într-un fel, se retrag dintre noi, voind să nu surprindă cu tăria lor. Ne părăsesc cu duioşie. Ne compătimesc. Vorbesc rar de tot despre ale lor nelinişti. Cei activi, ca noi toţi, îi vedem din orice poziţie a vieţii zilnice. Se bălăngănesc, undeva, sus, agăţaţi într-o nacelă. Le facem cu mâna, vorbim cu putere către ei. Poate să-i încurajăm sau poate să-i punem într-o lumină tot mai ironică. Lumea noastră-i toată aşa, ironică, fermecătoare, nu? Vrem cu toţii ceva ca să uităm de spaime. Nu contează cum sau ce. Lor, de jos, le facem detaşaţi cu mâna. Şi, deodată, iar răcnim: Arrivederci, ciao, ragazzi! Ne vedem în paradis! Voi să fiţi sănătoşi. Staţi acolo, sus!

Pot fi găsite şi alte replici şi date ca exemplu. Mai şfichiuitoare sau mai brutale. Sau cu haz. După caz. Între omul slab, înfrânt, atins de frumuseţe, şi omul cel puternic, cu muşchi, cu proiecte, cu afaceri multe, pot fi închipuite o mulţime de scenarii. Marii scriitori şi-au făcut de cap cu ele şi cu ei. Uneori, violenţe fără nici o măsură, fără nici o cauză, bubuie nimicitor, ca într-o natură primară, între frumuseţea unora, puţini, şi puterea celor mulţi. Există un spaţiu, un interval, foarte căutat de existenţialişti, de semioticieni, de atâţia teoreticieni. E o bătălie invizibilă acolo, între slăbiciunea bizară a celor dintâi, ce ţine de o natură, să spunem abstractă, ideală, vidată de concret, şi forţa ignară a unei lumi, şi ea rotundă, umedă de pofte şi dorinţi, dintre cele mai comune.

Uneori, după ce o asemenea meteorologie a confruntărilor ciudate, de altfel, plină de farmec şi provocare, a obosit, lumile acelea mărunţite, într-un răgaz de haos, chiar unul calm, se privesc cu simpatie. Toate aceste adversităţi comunică în modul cel mai bizar. Se instalează democraţia între elementul frumos şi cel urât, între cel puternic şi cel slab. Nu mai ştiu, de fapt, nimic unii de alţii. Nu mai ştiu de confruntări, de o aşezare bună pe o scară de valori. Ceva ca în vremea de acum. Oamenii foarte specializaţi, cu ale lor temeiuri sau spaime mari, nu mai oftează singuri. Sau nu se mai stropşesc la cei din jur. Cei din jur îi întărâtă, ca pe cânii fără stăpân, printre ostreţele de lemn ale unor cuşti. Iar ei tac înăuntru, de parcă ar vorbi cu alte înţelesuri.

Ştiu cercetători, oameni de ştiinţă, cu totul şi cu totul specializaţi, care-şi pierd urmele într-o astfel de atmosferă de sfârşit de lume. Rarefiată sau concentrată, ignorată în mare parte şi de oamenii obişnuiţi, şi de cei mai importanţi. Li se dă, acolo, câte o leafă infinitezimală. Fireşte, mărimea ei se află într-o proporţie directă, exactă cu mărimea interesului şi cu ceea ce simt şi cred cei puternici despre aceşti anahoreţi.

Ştiu apoi o mulţime de poeţi care le seamănă întrutotul acestor oameni atât de uitaţi. Soarta lor, într-un scenariu simplu, seamănă cu aceea a oamenilor supraspecializaţi.  Zilnic îşi ascut sufletul şi mintea, din instinct sau din voinţă. Nu pot trăi fără a citi şi a scrie. În felul ăsta, devin ultraspecializaţi în anumite teme, care cer curaj. Sunt specializaţi în spaime, în iluminări, care crapă în extaz. Cam aşa ar arăta poetul cu ale lui munci, cu destin ascuns, într-un eseu vulgar. Recunosc, o fac şi eu aici. Dar nu vorbesc deloc de babele literare. Cele care circulă peste tot. Pe la toate parastasele literare. Fiecare capitală de judeţ are câte un asemenea conclav.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite