Nişte bugetari

Reformele la români încep cu «nişte» şi se termină cu «ăia».

Aşa-mi vine să spun ori de câte ori aud declaraţiile politicienilor privind reducerea în masă a personalului angajat la stat. Anul acesta, vor rămâne fără slujbe „nişte bugetari". Câţi? Nu ştim. Întâi pentru că actuala guvernare se fereşte să pronunţe cifre exacte, contrazicându-se de la ministru la ministru. Cât despre Opoziţie, să fim serioşi, ea are totdeauna tendinţa de-a exagera situaţia din rău în mai rău. Face parte din rolul său democratic să urâţească prezentul şi să ne promită un viitor frumos şi luminos. Evident, cu condiţia să ajungă la putere.

Dar am folosit articolul nehotărât „nişte" nu doar pentru că desemnează un număr nedeterminat de persoane. Ci şi pentru că, dacă ne luăm după DEX, are scopul de a întări tenta peiorativă a unui substantiv. Una e să scrii că şapte deputaţi au depus un proiect de lege şi altceva că „nişte" parlamentari au avut o iniţiativă legislativă. În primul caz, nu faci decât să relatezi faptele. În cel de-al doilea, devii vrând-nevrând ironic. Este o nuanţă pe care o poate da orice mânuitor de condei sau tastatură, cu condiţia să aibă proprietatea termenilor.

Pe cititorul român cu un oarecare bagaj literar s-ar putea ca expresia să-l trimită cu gândul la „Nişte ţărani", romanul care-l consacra în anii '70 pe Dinu Săraru. Un scriitor minor chiar şi pentru acea epocă de tristă amintire, dar cu mare potenţial de pupincurist al regimului comunist. Nepot al preşedintelui ARLUS (pentru necunoscători, Asociaţia Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică), exponent de seamă al protocronismului ca soluţie filosofică de împăcare a marxism-leninismului cu naţionalismul, fost membru supleant al CC al PCR, autor înfocat de „omagii" închinate cui dacă nu „conducătorului iubit", „ctitorului de ţară şi istorie", adică tovarăşului Nicolae Ceauşescu, iar în vremurile noastre director de teatru şi francmason de frunte. Acesta este Dinu Săraru.

Nu l-am ales întâmplător ca să ilustrez expresia „nişte bugetari". În romanul care l-a făcut celebru, autorul critica trecutul colectivizării forţate pentru a lăsa să se înţeleagă că, în fond, nu fusese decât un episod, o excepţie de la binefacerile sistemului. Carevasăzică, un fel de „au întinat idealurile" al lui Ion Iliescu din decembrie '89. Aşa şi cu salariaţii statului pe care premierul Boc vrea să-i trimită în şomaj forţat. Pentru guvernanţii de azi şi de ieri, victimele crizei sunt „nişte bugetari". Adică o masă amorfă de oameni pe care am descoperit că nu mai avem cu ce să-i plătim.

Măsura e minunată, dar ca într-un vechi banc, tare mă tem că punerea ei în practică va fi catastrofală. Fiindcă mi-e greu să cred că vor fi disponibilizaţi prietenii şi partenerii, clienţii, nepoţii, fiii şi fiicele, şmecherii care taie frunză la câini pe banii noştri. Ei îşi vor găsi mereu un culcuş sub pulpana generoasă a guvernărilor care vin şi pleacă. Primii pe lista neagră vor fi tot amărâţii de funcţionari de la ghişeul de colectare a taxelor din Crăcănaţi, profesorii, medicii şi asistentele din Poplaca şi, de ce nu, poliţiştii din Copăceni. Fiindcă aşa se fac reformele la români: încep cu „nişte" şi se termină cu „ăia"!