Cum să ne ferim de ratare

Intelectualii se simt nişte rataţi pentru că sunt veşnic dispreţuiţi de semidocţii de la TV.

„Shrink", un film care merită văzut chiar şi piratat, are câteva scene memorabile. Sunt dimineţile în care personajul principal, un psihiatru din Los Angeles, se trezeşte după nopţi grele de fumat iarbă şi de beţie. Omul se face muci în fiecare noapte. („Shrink" este un film, după gustul meu, din categoria „interesant", cu un final ratat. Putea fi un film mare, care ne-ar fi amintit de „American Beauty", dacă nu i s-ar fi aplicat, trasă de păr, reţeta happy-end-ului.)

Numai un loser se poate trezi zdrobit în asemenea hal şi fără chef de viaţă ca personajul din „Shrink". (Soţia s-a sinucis şi omul îşi tratează durerea cu iarbă şi alcool.) Drogatul ăsta de psihiatru (interpretat magistral de Kevin Spacey) se dezmeticeşte spre prânz, când începe să ţină şedinţele de psihoterapie pentru pacienţii săi simandicoşi. Dar nu ţin să povestesc filmul ori să fac judecăţi de valoare, pentru că nu asta-i pâinea mea...

Aceste treziri sunt emblematice pentru orice om care se simte (măcar o dată în viaţă) un loser. Despre ratare nu avem chef să vorbim deschis, la talk-show-uri sau la mese rotunde. Asta e bine, pentru că sentimentul ratării trebuie mărturisit psihoterapeuţilor (să câştige şi ei un ban neimpozitat!). Dar am impresia că, în spaţiul public, ne comportăm ca nişte loseri. După ce ne exhibăm frustrările, umorile, nemulţumirile faţă de condiţia noastră de cetăţeni ai acestei ţări, obligaţi să muncească de mântuială, pe salariile care nu sunt ca cele din Occident, care circulă pe şosele deplorabile şi care trăiesc de-azi-pe-mâine, înglodaţi în datorii, ne retragem „să fumăm nişte iarbă şi să ne bem minţile", până dimineaţa, numai ignorăm greutăţile pe care le ducem în timpul zilei şi să uităm de ratare.

Sentimentul ratării sălăşluieşte la Guvern şi la sindicate, în partide şi în ONG-uri, în breasla medicilor şi în cea a profesorilor şi printre funcţionarii sau ţăranii care n-au apucat să facă tâmplărie în Spania. Intelectualii se simt nişte rataţi pentru că nu sunt ascultaţi de popor şi sunt veşnic dispreţuiţi de semidocţii de la TV, inginerii nu au nicio perspectivă, actorii joacă pentru publicul pe care-l iubesc, dar suferă în ascuns pentru că nu s-au născut lângă Royal Shakespeare Company, iar fotbaliştii ratează cu poarta goală pentru că, toţi suporterii lor ştiu asta!, sunt nişte rataţi în Liga lui Mitică... Să mai pomenim de unii jurnalişti care, scârţa-scârţa pe hârtie, scriu degeaba? Ori să ne gândim la scriitorii şi regizorii noştri, veşnic depresivi, care se plâng că nu sunt bani pentru cultură? La nivelul jalnic la care a ajuns învăţământul românesc, cum să nu te sperie că ratarea a muşcat deja din copilul tău?

Există, totuşi, în aceste dimineţi din „Shrink" o bucurie ascunsă în lumina care îi dezmorţeşte pleoapele loserului. Tocmai de aceea, filmul merită văzut pentru că (ce banalitate!) viaţa este frumoasă.