Tragedia poloneză: oare democraţia costă prea mult?

Să ne coste, oare, prea scump democraţia?

Tragedia poloneză a scos în evidenţă un adevăr stânjenitor: mulţi şefi de state merg cu avioane învechite. Dar înlocuirea lor îi expune pe liderii politici unor critici vehemente. Cu ochii la sondaje, aceştia preferă să lase lucrurile aşa. Făţărnicia e maximă.

Aeronava prezidenţială a României are 36 de ani. Cea a preşedintelui bulgar e mai nouă, are doar 21 de ani. Dar e un Tupolev 154, aşa că va rămâne la sol până la  elucidarea cauzelor catastrofei de la Smolensk. Preşedintele portughez merge cu un avion vechi de 20 de ani, cel slovac cu unul de 23 de ani şi aşa mai departe. Puţini oameni obişnuiţi ar îndrăzni, pe banii lor, să urce în asemenea avioane învechite.

Şi atunci, de ce liderii politici nu îndrăznesc să schimbe situaţia? Probabil, pentru că niciodată democraţia nu s-a mai simţit atât de prost precum în zilele noastre. Pentru că, nicicând, instituţiile democratice nu s-au mai aflat la niveluri de încredere atât de scăzute.

Cum de toate acestea se întâmplă după ce democraţia a ieşit victorioasă în confruntarea cu comunismul? Poate, pentru că nu mai există termenul de comparaţie, pentru că oamenii nu mai simt existenţa unei ameninţări iminente, din exterior, la adresa libertăţii lor.  Poate fiindcă anumite modele autoritare, precum cel chinez sau cel rus, eventual cele ale monarhiilor din Golf, aduc rezultate economice interesante, cel puţin la o primă analiză.

Poate, după 20 de ani de democraţie, cetăţenii Europei de Est consideră că lucrurile nu au mers atât de bine precum speraseră. Iar cetăţenii Europei de Vest sunt de părere că extinderea Uniunii i-a costat prea scump. Sau pur şi simplu pentru că oamenii uită repede, iar tinerii nu ştiu cum era când nu exista democraţie.

Dar o cauză a situaţiei actuale poate fi, până la urmă, însăşi calitatea liderilor de azi. Generaţia aflată azi la putere, care a crescut după războiul rece, parcă nu se mai bucură de prestigiul celei care a îngenuncheat comunismul. Să ne gândium doar la Ronald Reagan şi George Bush, la  François Mitterrand, la Helmuth Kohl şi predecesorul său Helmuth Schmidt, la Margaret Thatcher și John Major, dar şi la lideri ai unor puteri mai mici, dar nu mai puţin legendari, precum cancelarul austriac Franz Vranitzky, premierul spaniol Felipe Gonzales şi alţii. Parcă erau altceva...

Oricare ar fi cauzele, se simte un soi de oboseală a democraţiilor, iar liderii de azi sunt mult mai dispuşi să facă pe plac alegătorilor şi să reacţioneze la campanii de presă virulente. Populismul pungii largi, atunci când cheltuielile dau bine la imagine, se împleteşte armonios cu cel al pungii strânse. 

În România, achiziţionarea unei aeronave prezidenţiale mai performante a fost blocată de guvernul lui Călin Popescu Tăriceanu, de parcă aparatul de zbor ar fi urmat să îl transporte pe Traian Băsescu, nu pe preşedintele României, indiferent cine ar fi acesta la un moment dat. Iar referendumul pentru desfiinţarea Senatului, convoicat de preşedintele Băsescu, a avut succes şi datorită argumentului că astfel s-ar face economii la Buget.

Cuceriţi de populismul cu care liderii de azi caută să-şi cumpere popularitatea, uităm adesea că un stat respectabil are nevoie de instituţii stabile, de fucnţionari plătiţi demn şi de o reprezentare de înalt nivel a conducătorilor săi.

Poate că tragedia poloneză va avea darul să ne reamintească aceste adevăruri simple, de la care putem porni discuţia despre o ţară mai bună şi un sistem mai apropiat de oameni. Mai apropiat prin respectabilitate şi responsabilitate, nu prin populism ieftin.