Prostia cu „lefurile nesimţite“

Un stat nu poate fi performant cu angajaţi aduşi de la coada vacii.

În faţa mea stă premierul Georgiei, Nika Gilauri. Deşi i-ai da mai mult, nu a împlinit încă 35 de ani. Vorbeşte cu entuziasm despre ţara lui. Despre faptul că au reuşit să iasă din recesiune, despre cei 1.000 de kilometri de şosele modernizate anul trecut, în plină criză, pe banii organismelor financiare internaţionale. Sau despre cei 100 de kilometri de autostradă. Îţi povesteşte despre cele cinci taxe valabile în ţara lui. Cinci, faţă de peste o sută în România! Sau despre faptul că un funcţionar de la frontieră este concediat dacă un vizitator nu intră în Georgia în mai puţin de trei minute. „Facem legi simple, iar funcţionarul nu are cum să le interpreteze după bunul plac. Asta elimină corupţia", spune el.

Premierul georgian face parte din pleiada de tineri cu studii în străinătate care au preluat funcţiile executive după „Revoluţia Trandafirilor" din 2003. Georgia are guvernul cu cea mai scăzută medie de vârstă din lume. Membrii săi au venit din toată lumea ca să lucreze pentru stat. Nika Gilauri a studiat în Irlanda, Statele Unite, Franţa, Japonia. Îl întreb cât câştigă. Circa patru mii de dolari pe lună, salariu. Bonusurile pot depăşi însă salariul anual, lucru valabil pentru toţi funcţionarii publici ai Georgiei. Dar bonusurile se acordă după criterii de performanţă bine definite, ca în orice companie privată. Preşedintele îl evaluează pe prim-ministru. Premierul, pe miniştri. Şi tot aşa, în jos. Un angajat al sectorului public care şi-a îndeplinit obiectivele poate încasa o „leafă nesimţită", după standardele propagandei politice de la Bucureşti.

Discuţia cu Nika Gilauri îţi dă sentimentul tonic că o ţară lipsită de resurse şi plasată de partea nefericită a geopoliticii poate depăşi greutăţile, bazându-se pe inteligenţă. Georgia a pornit cu mult mai de jos decât a fost vreodată România. Acum cincisprezece ani nu mai aveau nici electricitate, nici drumuri practicabile. Nici azi nu e paradis, există încă multă sărăcie. Însă ţara se mişcă în direcţia bună, atrage investiţii străine, iar populaţia susţine reformele.

Dar aceeaşi discuţie te şi întristează. Fiindcă îţi dai seama cât de îngălaţi la minte pot fi românii care înghit propaganda potrivit căreia statul poate fi performant cu angajaţi prost plătiţi, aduşi de la coada vacii. Sună frumos să ataci „lefurile nesimţite". Dar angajaţii capabili şi loiali nu pot fi păstraţi fără a fi plătiţi cum se cuvine. Arta nu e de a înfiera salariile mari - oricine poate face asta. Arta este să ştii de câţi oameni ai nevoie, ce trebuie să facă şi care e preţul lor corect. E o lecţie simplă, dar care, din păcate, nu a fost învăţată şi de propagandiştii de la Palatul Victoria.