Lăsaţi galbenul în pace!

Imaginaţi-vă că, de dragul banilor, Brazilia ar renunţa la tricoul galben.

Aici nu e vorba de fotbal, ci de simboluri. Fiindcă orgoliile din jurul campionatelor mondiale sau Jocurilor Olimpice nu ţin doar de sport, ci mai mult de felul în care naţiunile vor să se afirme în lume. Ei bine, unul dintre simbolurile noastre, echipamentul galben al fotbaliştilor, urmează a fi înlocuit, pentru a răspunde cererii unui sponsor. Un fabricant de bere şi-a impus propria culoare, roşu. Iar FRF a admis, cu ochii închişi.

Imaginaţi-vă că, de dragul banilor, Brazilia ar renunţa la tricoul galben cu inserturi verzi - „Auriverde". Imaginaţi-vă Uruguayul - „Echipa Celestă" - altfel decât în albastru deschis. Sau Olanda fără portocaliu, culoarea familiei regale de Orania. Sau Italia fără albastru - albastrul de Savoia, culoare a fostei familii regale italiene, păstrată, iată, şi în timpul Italiei republicane. Sau Argentina fără dungile alb-azuriu. Sau irlandezii fără verde. Sau Croaţia fără pătratele albe şi roşii.

E adevărat, echipele naţionale îşi mai schimbă culorile, dar rar şi cu motivaţii puternice, sportive ori politice. Brazilia a renunţat pentru totdeauna la alb după finala mondială pierdută în 1950 în faţa Uruguayului, chiar pe Maracana. Sârbii joacă în roşu. Albastrul, de unde şi vechea denumire de „Plavii", a murit odată cu Iugoslavia.

Rusia a trecut de la alb şi albastru la roşu - încă un simbol sovietic restaurat sub domnia lui Putin. În ultimele meciuri au adăugat pe tricourile roşii inserturi aurii, cu modele amintind de Rusia imperială. Turcia îşi menţine culorile kemaliste roşu şi alb, dar adaugă, tot mai mult, turcoazul - într-o perioadă în care îşi redescoperă, din ce în ce mai curajos, trecuta glorie otomană.

La noi, galbenul a intrat în conştiinţa publică odată cu fotografiile color şi, apoi, cu televiziunea. Dobrin, Dumitrache, Lucescu şi ceilalţi „mexicani" erau în galben. La fel, Hagi şi „generaţia de aur". Dar nu doar fotbaliştii! Handbaliştii erau tot în galben când au cucerit ultimul titlu mondial, în 1974. „Stejarii", pe când se luptau de la egal la egal cu neo-zeelandezii, tot în galben erau. Echipa naţională nu e proprietatea interminabililor conducători ai federaţiei, şi nici a sponsorilor. Schimbarea culorilor şi simbolurilor o putem decide, eventual, noi, românii, dacă vrem să ne simţim altfel reprezentaţi. Dar nu pentru hatârul unui producător de bere!

Haideţi să ne închipuim că România se va califica la viitorul Campionat European de Fotbal, iar un comentator străin va spune: „Românii au renunţat la galbenul lor tradiţional la cererea sponsorului". Frumos ne-ar sta! Sau, poate, aceştia suntem cu adevărat: nişte indivizi lipsiţi de valori şi de simboluri, gata să pună botul la orice bacşiş.