Scânteia

Mă întreb mut ce anume a aprins în noi acest fitil al exploziei pentru dezbinare.

„Dacă nu era 21 decembrie, Timişoara era rasă de pe faţa pământului". Asta e fraza din care revoluţionarul Dumitru Dincă şi-a făcut postulat pentru uz personal. Proprietarul vorbelor cu pricina a provocat ieri, în Parlamentul României, un scandal-monstru, vexat de omiterea zilei de 21 decembrie dintr-un film documentar despre Revoluţie. Ce să-i fi excitat aşa de tare reacţiile celui care, acum 20 de ani, sprijinea baricada anti-Ceauşescu din Piaţa Universităţii? Doar orgoliul poate fi explicaţia pentru ambuscada verbală de ieri din Casa Poporului.

„Noi, revoluţionarii bucureşteni, am scăpat ţara de dictatură. Fără noi, cei din Timişoara n-ar fi reuşit să răstoarne regimul Ceauşescu!" Aşa aş decodifica ieşirea unuia care, în felul său, încerca să-şi apere propria istorie din decembrie 1989, subminând indirect rolul tovarăşilor de suferinţă din Banat.

Explozia nervoasă a lui Dumitru Dincă trădează însă altceva, mai important decât răbufnirea de ego revoluţionar. Fără vorbe mari, putem admite că întâmplarea de ieri este demnă de banalitatea răului, ca să-l citez pe istoricul Marius Oprea. Un rău care se poate traduce printr-un cuvânt simplu: SEPARARE. La 20 de ani de la ceea ce mulţi au numit „miracolul din decembrie '89", până şi cei care au născut acel miracol sunt separaţi. În convingeri, în emoţii, în fapte. Nu este, din nefericire, excepţia care confirmă regula. Nu. Căci n-am învăţat în două decenii regula de a căuta ce ne apropie ignorând ce ne-ar putea separa. Dimpotrivă. Ne-am specializat în regula de a căuta cu dexteritate până şi cele mai mici detalii care ne pot transforma în duşmani irevocabili.

Mă întreb mut ce anume a aprins în noi acest fitil al exploziei pentru dezbinare. O simţim la tot pasul. În politică, la televizor, între vecini, la volan, pe trotuar, în ziare, la serviciu. Poate că un răspuns trebuie căutat tot în istoria recentă. De pildă, în ianuarie 1990, când Frontul Salvării Naţionale a anunţat că se transformă în partid. Atunci, eu unul m-am simţit trădat. Am simţit că mi se fură Revoluţia. Cea pentru care n-am cerut niciodată certificat, terenuri sau case, dar căreia i-am mulţumit că m-a ajutat să-mi duc trupul în stradă, în 21 decembrie 1989.

La Intercontinental - prin preajma lui Dumitru Dincă -, la Piaţa Romană, la metrou. Apoi, zile la rând pe străzile Bucureştiului, până în 25 decembrie, când au fost împuşcaţi Ceauşeştii. După
care, am revenit printre cei care cereau regimului Iliescu să lase FSN-ul la locul lui, nu să-l vâre în politică. Fără succes. În 28-29 ianuarie 1990, eram cu miile în Piaţa Victoriei când ne-au invadat muncitorii de la IMGB, veniţi „să facă ordine". Ne-au spart manifestaţia. Au împrăştia lumea. Ne-au SEPARAT. A fost scânteia care a aprins dezbinarea. Revoluţia se terminase. Războiul nostru intern începuse. S-a văzut vreme de 20 de ani. Şi încă se mai vede.

L-am putut zări şi ieri, în Parlament. Acolo unde revoluţionarii cu patalama şi renume ne-au oferit doar o nouă dovadă că lupta noastră cu noi înşine continuă nestingherită. Pentru că acum scânteile sunt peste tot.