Opriţi barbaria!

Cea mai importantă rezervă naturală de frumuseţe a încăput pe mâinile unui măcelar.

„Supravieţuitorii acelei după-amieze au crezut că nu vor mai fi vreodată fericiţi. Ce s-a întâmplat pe 16 iulie 1950 merită un monument, ca eroul necunoscut. Dureri ca aceasta zidesc o naţiune", scria nuvelistul Carlos Heitor Cony şi avea dreptate să scrie aşa. Pe 16 iulie 1950, Brazilia a pierdut acasă finala Campionatului Mondial de fotbal.

Carlos Heitor Cony a aşezat un cuvânt lângă alt cuvânt, acolo unde tăcerea era de ajuns. A împlinit, acum câteva luni, 84 de ani şi pentru că a supravieţuit fotbalului-dramă priveşte cum se cuvine, adică sceptic, felul în care Dunga sabotează fotbalul-bucurie. Brazilia fără Ronaldinho este răspunsul micilor funcţionari, eficienţi şi enervanţi, ceva înspăimântător ca o ghilotină, ca o orbire. Supravieţuitorii acelei după-amieze nu meritau epilogul acesta chinuitor.

Dunga va câştiga, poate, trofeul în Africa de Sud, dar fotbalul fără zâmbet este inutil, ca o copilărie fără praştie, ca Rio fără Iisus, ca Rio fără samba. O Brazilie defensivă ar trebui interzisă, acum şi pentru totdeauna, printr-o lege universală. E o profanare a acelei dureri care a zidit această naţiune. Să castrezi Brazilia, cu încăpăţânare, cu furie, de fantezie este o barbarie. Este o crimă, dacă nu un genocid, căci toate meciurile Braziliei la un Mondial ar trebui să fie meciuri de dragoste.

Îmbrăcându-şi impostura în hainele unei bune organizări tactice, Dunga nu ridică o simplă problemă de estetică. Fotbalul jucat de Brazilia este un tezaur care se cere urgent protejat. E prea importantă moştenirea, prea mare pierderea. Brazilia trebuie să rămână driblingul pe care cei puţini şi arizi îl confundă cu clovneria, trebuie să rămână lirismul lipsit de premeditare, trebuie să rămână explozia nucleară de talent, planeta în care mingile trimise spre gol au dreptul divin să refuze legile gravitaţiei şi să cadă frumos, ca frunzele uscate. Se comite, sub ochii noştri, o mârşăvie, se pun cătuşe unui vis. Şi dacă aceasta este globalizarea, Copacabana turnată în beton, eu o refuz.

Dacă acesta este viitorul, mă întorc la Garrincha. Mă întorc la literele dăruite de uruguayanul Eduardo Galeano acestui miracol care a cunoscut nemurirea, fără să cunoască limitele înguste şi stupide ale disciplinei: „Aşa era Garricha: chibritul care aprindea stadioanele, nebun după băuturile tari şi după tot ce e fierbinte, fugea din cantonamente, ieşind pe geam, pentru că de departe îl chema vreo minge care se cerea jucată, vreo melodie care se cerea dansată sau vreo femeie care se cerea sărutată".